sâmbătă, 25 august 2012

Monumentul Eugeniu Carada


Monumentul Eugeniu Carada

Eugeniu Carada (1836-1910) face parte din ceea ce se defineşte generaţia post-paşoptistă, a fost secretar al Adunării ad-hoc din Muntenia, ajutor de primar al Bucureştilor în 1866, în două rânduri deputat între 1866 si 1872, a pregătit adoptarea Constituţiei după cea belgiană.[i] Nefiind interesat de funcţii, se deosebea de oamenii politicii ai vremurilor sale, şi nu numai, cu toate că influenţa sa în cadrul Partidului Liberal era imensă şi ar fi putut ajunge oricând ministru. El se situa pe o poziţie opusă obedienţei faţă de Coroană, considerând ca aceasta trebuia folosită ca orice altă instituţie a statului. A militat pentru Unire, pentru alegerea lui A.I.Cuza, iar apoi pentru înlăturarea lui, a fost pentru aducerea pricipelui Carol iar apoi pentru înlăturarea acestuia, fiind republican, participant la mişcarea de la Ploieşti. A refuzat numirea sa în funcţia de guvernator al Băncii Naţionale, preferând-o pe cea de director, pentru a nu fi numit în această funcţie de către Carol I, pe care l-a evitat într-atât de mult încât se ferea chiar să meargă pe Calea Victoriei pentru a nu trece prin faţa Palatului regal. Nu s-a remarcat nici ca orator şi nici la demagog, luările sale de cuvânt din cadrul partidului sau de la B.N.R. erau luări de poziţie punctuale. A susţinut financiar, din umbră, activităţile culturale ale românilor din afara graniţelor, finanţând şcoli şi subvenţionând publicaţii (atât ziare cât şi editarea cărţilor) în Austro-Ungaria dar şi în Basarabia, a plătit amenzi venite din partea tribunalelor ungureşti, a ajutat la ridicarea de lăcaşe de cult.[ii]
Pe strada Lipscani, la intersecţia cu strada Eugeniu Carada din dreptul Băncii Naţionale, a fost amplasată în 1924 o statuie dedicată lui Eugeniu Carada. La dezvelirea statuii, Liviu Rebreanu a mentionat: „Şi-a început viaţa cu versuri şi a sfârşit-o cu poezia cifrelor.”[iii] Monumentul, care era alcătuit dintr-un mic bust din bronz ridicat pe un soclu cu basoreliefuri şi figuri alegorice, a fost făcut de Ernest Dubois,[iv] fiind un alt monument dispărut în perioada comunistă.

Pentru mai multe monumente dispărute aici.

NOTE


[i] Adrian Cioroianu, Despre cele trei dileme ale lui Eugeniu Carada
în Istorie şi Civilizaţie”, Anul II, nr. 15/Decembrie 2010, pp. 46-51.
[ii] Ion Bulei, Eugeniu Carada, un om politic atipic în Istorie şi Civilizaţie”, 
Anul II, nr. 15/Decembrie 2010, pp. 42-45.
[iii] Adrian Cioroianu, Op.cit.
[iv] Grigore Ionescu, Bucureşti, ghid istoric şi artistic,
 Editura pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, p. 170.


luni, 20 august 2012

Monumentul I.C.Bratianu

Monumentul I.C.Bratianu

Una dintre personalităţile emblematice ale politicii româneşti este Ion C. Brătianu (1821-1891), unul dintre fondatorii Comitetului revoluţionar din Ţara Românească (mai 1848), secretar al Guvernului provizoriu şi sef al Poliţiei Capitalei. După înfrângerea Revoluţiei se refugiază la Paris, unde va derula o intensă activitate de susţinere a cauzei naţionale a românilor pe lângă cercurile politice franceze. Se reîntoarce în ţară în 1857 şi va fi ales deputat în Adunarea ad-hoc (iunie 1857) şi Adunarea Eclectivă (ianuarie 1859) care îl va alege pe A.I.Cuza domn al Ţării Româneşti, pentru ca apoi să facă parte din aşa-numita Monstruasa coaliţie, care a impus abdicarea lui Cuza, nefiind de acord cu tendinţele autoritare ale acestuia. I.C.Bratianu a avut un rol foarte important în aducerea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, fiind primul demnitar român care l-a întâlnit la Düsseldorf. A fost deputat în Adunarea Costituantă care l-a proclamat pe principele Carol domnitor al României. 


Piata I.C.Bratianu

Dar trei ani mai târziu se va implica în mişcarea antidinastică, cunoscută sub numele de Revoluţia de la Ploieşti din 1870, în urma căreia va fi arestat ca autor moral şi judecat la Târgovişte, însă va fi găsit nevinovat şi achitat. Membru Fondator al Partidului Naţional-Liberal (1875), co-preşedinte al acestuia până în 1882-1883 şi preşedinte până în 1891, a îndeplinit aproape toate funcţiile de ministru începând din 1866 şi a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştrii (prim-ministru) între 1876 – 1888 (cu o întrerupere în aprilie-iunie 1881), cea mai lungă guvernare din istoria României moderne, perioadă în care a dus o politică de desăvârşire, consolidare şi modernizare a structurilor social-economice, politice şi culturale ale societăţii româneşti, în acelaşi timp cu proclamarea independenţei (1877-1878), a Regatului României (1881) şi a orientării politicii externe româneşti către o alianţă cu Puterile Centrale.[i]


Piata I.C.Bratianu

La întretăierea bulevardelor Carol - Elisabeta cu strada Colţea (astăzi B-dul I.C.Brătianu) a fost amplasat în 1903 monumentul lui I.C.Brătianu, ridicat prin suscripţie publică, al cărui sculptor a fost Ernest Dubois. În vârful monumentul era înfăţişat, în picioare, Ion C. Brătianu, alături de figura alegorică a României încoronate, arătând cu mâna dreaptă către nord. Mai jos, pe piedestal se alfa România Nouă, reprezentată printr-o femeie tânără ce rupe lanţul robiei (1877), iar pe partea opusă, România muncii, reprezentată printr-o femeie cu doi copii, ofera lui Ion Brătianu laurii recunoştinţei. Pe postament se aflau două altoreliefuri, unul reprezentându-l pe Ion Brătianu în 1848 vorbind naţiunii, celălalt pe Prinţul Carol salutat la sosirea sa în România de Ion Brătianu şi de popor. Pe soclul larg, în cele patru colţuri se afla câte o femeie aşezată în atutudini deosebite.[ii] Monumentul a fost demolat în 1948.

Aceeasi piata la o distanta considerabila de timp

Pentru mai multe monumente disparute aici.

NOTE:

[i] Nicolae C. Nicolescu, Şefi de stat şi de guvern ai României 1859-2003,
Mică enciclopedie, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 181-187.
[ii] Grigore Ionescu, Bucureşti, ghid istoric şi artistic, Editura pentru Literatură 
şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, pp. 103-104.

sâmbătă, 4 august 2012

Bucurestii de la Orasul lui Bucur la Micul Paris


„Bucurescii sunt credincioasa espresiune a Naţiunei (10  mai 1868) ... Urăm acestui iubit oraş, în care se concentrară tot ce sufletul nostru a simţit pe pământul românesc ... se flă cea mai preţioasă podoabă a Regatului (22 martie 1881).”
      Carol I, Regele României

            La 20 septembrie 2009 se sărbătoresc 550 ani de atestare documentară a Bucureştilor. Despre întemeierea oraşului legenda ne vorbeşte despre un cioban pe nume Bucur ca fondator al Bucureştilor. Insă cercetările arheologice au scos la iveală nenumărate vestigii care mărturisesc că încă din cele mai vechi timpuri aici se găsesc urme constante de locuire, formându-se în această arie, pe malurile râurilor Colentina şi Dâmboviţa, o mulţime de sate.[1] Prezenţa omului pe aceste meleaguri este atestată încă din paleolitic, având continuitate până în perioada migraţiilor şi după.

                                                
            Prima atestare documentară a Bucureştilor este cea a lui Vlad Ţepeş din 20 septembrie 1459 printr-un hrisov dat în limba slavă „în cetatea Bucureşti” prin care întărea lui Andrei cu fiii săi, lui Iova, lui Drag şi unui al patrulea, al carui nume nu se mai poate citi, proprietatea lor, scutindu-i totodată de dări şi „slujbe”.[2] Cetatea a fost preferată şi de alţi domnitori munteni precum Radu cel Frumos, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugarul, Mihnea cel Rău. In timpul domniei lui Mircea Ciobanul, Bucureştii au fost „îngrăditi cu lemne mari ( trunchiuri ) de stejar”, după cum ne relatează un cronicar sas, lucrare ce a fost executată din porunca domnitorului. „Zidurile acestui oraş sunt trunchiuri groase de copaci, înfipte în pământ unul lângă celălat şi legate împreună prin grinzi de-a curmezisul, prinse de zisele trunchiuri prin cuie lungi şi groase de lemn”.[3]  
            In 1659, o dată cu înscăunarea lui Gheorghe Ghica, Bucureştii devin singura capitală a Ţării Româneşti, iar în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza capitala Principatelor Unite, la 24 ianuarie 1862.[4]

                                              
            Oraşul se tranforma radical în timpul lui Carol I, perioadă în care Bucureştii capătă o nouă înfăţişare dar şi numele de „Micul Paris”. Astfel că o mare parte din clădirile importante ale capitalei au fost finalizate în acea perioadă. Pe locul vechiului local de la Sfântul Sava se va construi Palatul Universităţii, care trebuia să fie Palatul Academiei, între 1857 – 1869, avându-l ca arhitect pe Alexandru Orăscu. Universitatea a fost înfiinţată prin Decretul din 7 iulie 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. La 14 decembrie 1869 se inaugurează oficial Universitatea din Bucureşti, în prezenţa principelui Carol I şi a pincipesei Elisabeta. Când a fost inaugurată, în această clădire fiinţau patru facultăţi, Şcoala de Arte Frumoase, Muzeul Monumentelor Istorice, Pinacoteca şi Senatul.[5] In faţa acestuia va fi dezvelită la 8/20 noiembrie 1874 statuia lui Mihai Viteazul, tot în prezenţa domnitorului Carol I. Aceasta a devenit o statuie simbol, prin faţa căreia se vor desfăşura de acum înainte defilări, în special de ziua naţională, 10 mai.[6]
                                               

            In 1882 a fost construită clădirea Monitorului Oficial din faţa parcului Cismigiu ( astăzi este sediul Arhivelor Statului ). Clădirea Ministerului de Finanţe de pe Calea Victoriei va fi ridicată în 1883.
                                               

In aceeaşi perioadă va fi construită partea centrală a Palatului Regal.[7]
                                   

Ateneul român, construit parţial între 1886 - 1888, după planurile arh. A. Galleron, pe fundaţiile manejului din Grădina Episcopiei, edificiu eclectic de inspiraţie franceză. Lucrările fiind fost reluate în 1893. Ateneul are o sală mare de concerte cu o capacitate de 1.000 locuri. O parte din fondurile necesare construirii acestuia a venit de la populaţie în urma îndemnului: "Daţi un leu pentru Ateneu!".[8]          
           


            Alte clădiri destinate învăţământului vor fi Ministerul Instrucţiunii Publice ridicat în 1887, Liceul Lazăr în 1889 sau clădirea Şcolii de Comerţ în 1890. Palatul Ministerului de Agricultură şi Domenii şi Palatul de Justiţie vor fi inaugurate în 1895. Lângă Ministerul de Finanţe va fi ridicată în 1898 clădirea Curţii de Conturi.[9]
                                               

            Una dintre cele mai reprezentative şi mai cunoscute clădiri din Bucureşti este cea a C.E.C.-ului. Construită pe locul unde fusese cândva Mănăstirea şi Hanul Sfântul Ioan cel Mare. Clădirile hanului, care se aflau în ruină încă din 1852, au fost demolate, foarte probabil, înainte de anul 1875, când a fost dărâmată biserica Sfântului Ioan. Dorinţa lui Alexandru Ioan Cuza „de a se putea dota ţara cât mai în grabă cu o asemenea folositoare instituţie” s-a materializat în Legea de înfiinţare emisă în decembrie 1864. După ce a funcţionat mai întâi în sediul Ministerului de Finanţe şi apoi în clădirile hanului Şerban Vodă, în 1869 se ia iniţiativa construirii unei clădiri, lucrare ce va începe in 1875. Insă amploare deosebită a activităţii Casei de Depuneri a dus la luarea deciziei de demolare a clădirii şi construirii unui nou palat. Astfel că lucrările la noul sediu al C.E.C.-ului vor demara în 1896 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, antreprenor al cladirii fiind ing. şi arh. N. Socolescu şi au durat până în 1900.[10]
                                               

            Palatul Poştelor, a fost început în 1896 şi terminat la finele anului 1900, fiind situat peste drum de clădirea Casei de Depuneri, pe Calea Victoriei, pe locul unde fusese Hanul Constantin Vodă. Construit după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu, aici a fost sediul Poştei centrale până în anul 1970. El găzduieşte astăzi Muzeul Naţional de Istorie al României, dar şi Muzeul Filateliei. Faţada acestui palat seamănă cu faţada Palatului Poştelor din Geneva.[11]
                                               

            Banca Naţională a României, construită în urma „Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi de circulaţiune” promulgată la 17 aprilie 1880, a fost construită între 1882 – 1890 după planurile arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron pe locul fostului han Şerban Vodă. Motivele care au întârziat finalizarea lucrărilor au fost diverse: declanşarea războiului sârbo-bulgar, organizarea licitaţiilor pentru achiziţionarea materialelor sau încredinţarea lucrărilor, capriciile vremii.[12] Poziţionat cu faţada principală către strada Lipscani, construit în stil eclectic de factură academică, palatul Băncii Naţionale are un parter înalt şi două niveluri, cu traveea centrală a intrării marcată de ordonanţa celor patru coloane corintice, având către cele două colţuri câte două nişe, delimitate de coloane ionice, în care sunt amplasate cele patru statui ce reprezintă Agricultura, Industria, Comerţul şi Justiţia, realizate de sculptorul Ioan Georgescu.[13]
                                                

            La mică distanţă de Banca Naţională se afla Biblioteca Naţională a României, funcţionând în fostul sediu al palatului Camerei de Comerţ şi Industrie / Bursa. Palatul Camerei de Comerţ va fi construit în baza Legii din 26 februarie 1906 pe „locul Statului din colţul ce-l face strada Doamnei cu strada Vestei ( azi Ion Ghica ), rămas viran pe urma dărâmării fostei clădiri a Clucerului Bărcănescu, unde odinioară fusese asezat Senatul Ţării şi mai la urmă stătuse Administraţia Poştelor”.[14] Clădirea va fi gata în 1910, fiind realizată pe baza proiectului arhitectului Ştefan Burcuş, proiect câştigator al concursului internaţional de arhitectură organizat în 1907 special pentru aceasta construcţie.[15] Palatul este construit în stil baroc, cu frontoane rotunde, cornişe întrerupte, mansarde cu lucarne, decoraţie excesivă, având intrarea principală, pe colţ, cu balconul curb cos în consolă peste care dominã un arc în plin centru, asemănător cu cel al Casei  de Depuneri. A fost apreciat de critica vremii ca fiind „un monument de o majestate simplă şi frumoasă cu o faţadă grandioasă, clasică şi vie”.[16]
                       


            Pe bulevardul Kisselef şi în Piaţa Victoriei au fost finalizate clădirile Institutului Geologic şi a Muzeului de Istorie Naturală în 1906. După ce a avut mai multe locaţii timp de 70 ani, în 1904 încep lucrările la actualul imobil al Muzeului de Istorie Naturală ce îl avea ca director pe Gr. Antipa. Va fi finalizat doi ani mai târziu, iar în 1908 are loc inaugurarea oficială în prezenţa lui Carol I, a prinţului Ferdinand şi a prinţesei Maria. A suferit de pe urma cutremului din 1940 dar şi a raidurilor aeriene din 1944 intrând în reparatţii va fi deschis publicului în 1949. Noi renovări în 1957 şi 1977 şi apoi între 1997 - 2006 au avut loc o nouă serie de reparaţii. Acum muzeul este închis pentru noi reparaţii.         
                                               

            După planurile arh. Petre Antonescu se va construi între 1906 - 1910 Ministerul Lucrărilor Publice, pe Bulevard vis-a-vis de Gradina Cismigiu, un impunător palat, în stil neoromanesc, ce adăposteşte astăzi Primaria Capitalei.[17]
                                              

            Lucrarea de mari proporţii prin care oraşul s-a dezvoltat în această perioadă a fost consolidată de lucrările de rectificare a cursului râului Dâmboviţa. Intre 1880 - 1883 cursul râului este amenajat, se asanează lunca, se adânceşte albia, în vederea dezvoltării unei reţele de canalizare pentru preluarea apei menajere şi de ploaie. In 1889 existau 12 poduri peste Dâmboviţa: 7 din piatra şi 5 din fier.[18]
                                           

Au fost apoi construite noi artere de circulaţie şi lărgirea celor existente. In acest sens trebuie amintit atât lucrările a două bulevarde ce taiau oraşul de la Vest la Est şi de la Nord la Sud, cât şi trasarea unei aşa numite „şosele”, după modelul „bulevardelor de centură” din Paris, marcând în acea perioadă limita construită a oraşului. [19]
                                

In ceea ce priveşte circulaţia feroviară trebuie amintită prima gară din Bucureşti, anume Gara Filaret, prima linie de cale ferată Bucureşti – Giurgiu fiind inaugurată la 19/31 octombrie 1869.[20]

                    
La 10 septembrie 1868 se pune piatra de temelie a Gării Târgovişte în prezenţa lui Carol I şi care a fost amplasată pe un loc ales de domnitor. Construită între anii 1869 - 1872, Gara de Nord are o arhitectură inspirată din cea a Gării de Nord din Paris şi a purtat denumirea de Gara Târgoviştei ( pentru că artera numită astăzi Calea Griviţei se numea pe vremea aceea Calea Târgoviştei ) până în 1888, de când are actuala denumire. Schimbarea denumirii a fost impusă de darea în folosinţă a liniei Titu – Târgovişte în 1884, apărând astfel gara oraşului Târgovişte, pentru a nu se crea confuzii. Intr-o perioadă scurtă de timp, Gara Filaret îşi pierde importanţa în favoarea Gării Tâgovişte. Importanţa transporului feroviar a făcut ca în 1880 să se execute modificări şi extinderi ale Garii Târgovişte. [21]                
           
NOTE


[1] Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea, Bucureşti, 2004, p. 5.
[2] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura sport-turism, Bucureşti, 1979, p. 52.
[3] Ibidem, p. 53.
[4] Petre Dache, Făcătorul de dreptate – Vlad Ţepeş în “Magazin Istoric”, nr. 9/1984, p. 23.
[5] Cornel Constantin Ilie, “Intituţii de învăţământ” ”  în Oraşele României – Sfârşitul secolului XIX începutul secolului XX, Bucureşti 2008,  p. 38.
[6] Radu Coroamă, “Monumente de for public” în Oraşele României – Sfârşitul secolului XIX  începutul secolului XX, Bucureşti 2008,  p.19.
[7] Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 140.
[8] Ginel Lazăr, Manuela Tăbăcilă, “Teatre, societăţi şi asociaţii culturale” în Oraşele României – Sfârşitul secolului XIX  începutul secolului XX, Bucureşti 2008, p. 46.
[9] Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 140.
[10] Ionel Ioniţă, “Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni” în Materiale de istorie şi muzeografie, nr. XV, Bucureşti, 2001, pp. 79 – 81.
[11] Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 140.
[12] http://www.bnro.ro/Vechiul-palat-BNR--1064.aspx
[13] Cezara Mucenic, Op. cit., p. 101.
[14] Nicolae Noica, “Din istoria unei clădiri simbol” în Historia nr. 74 / februarie 2008, p. 22.
[15] Cezara Mucenic, Op. cit., p. 104.
[16] Nicolae Noica, Op. cit.
[17] Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 141.
[18] Ibibem, Op. cit., p. 139.
[19] Ibibem, Op. cit.
[20] Ibidem, Op. cit., p. 137.
[21] Cristian Scăiceanu, “Gările oraşelor” în Oraşele României – Sfârşitul secolului XIX  începutul secolului XX, Bucureşti 2008, p. 26.



Nota bene: link1, link2