O carte poștală ilustrată în care putem vedea locul unde se găsea în trecut Turnul Colţei, marcat cu culoare albă în mijlocul bulevardului Brătianu. Turnul Colţei, cu o înălţime de aproximativ 50 de metri, a fost cea mai înaltă clădire a oraşului timp de mai bine de un veac, fiind construit între 1709/1714 de către soldaţii lui Carol al XII-lea, regele Suediei, care se aflau în retragere prin Ţara Româneacă după pierderea bătăliei de la Poltava (27 iunie 1709) în faţa lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei. Turnul-clopotniţă era situat aproape în axul bisericii, la 20 de metri spre vest, pe sub el făcându-se intrarea în incintă; era o clopotniţă pătrată, înaltă, care se ridica deasupra porţii celei mari a zidului ce înconjura mănăstirea. Învelitoarea, de factură barocă, avea la colţuri patru turnuleţe. Construcţia efectivă a fost realizată de armata suedeză, al cărei drum spre casă, după înfrângerea suferită la Poltava, trecea prin Ţara Românească. Aşadar, turnul Colţei a fost conceput şi realizat că o componentă a ansamblului mănăstirii Colţea, servind iniţial drept clopotniţă (clopotul cântărea aproximativ 1.700 de kg) pentru că, ulterior, să-şi dovedească utilitatea şi că punct de observare pentru supravegherea oraşului, astfel putând fi semnalate prompt izbucnirile de incendii. După demolare, clopotniţa a fost mutată la mănăstirea Sinaia. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, turnul Colţei era unul dintre cele mai atrăgătoare monumente pentru călătorii care vizitau Bucureştiul în acea vreme. Din însemnările musafirilor care treceau prin Bucureşti aflăm că acest turn era „podoaba oraşului”. Poate şi de aceea el este singurul monument care apare desenat în planul Bucureştilor în anul 1770. După descrierea lui F. Sulzer, turnul era o clopotniţă „în stil german”, având zugrăvit de o parte şi de alta a porţii de intrare câte un soldat. Pe la începutul secolului al XIX-lea, un meşteşugar bucureştean afirma că „turnul cel nalt din Bucureşti avea întru sine ceasornic, până unde să vedea cum ce era lucrat cu mare meşteşug şi cu pietri în tot chipu, care se vedea departe de Bucureşti cale de trei ceasuri, când era senin şi mai departe”. Cutremurele catastrofale din Ţările Române din secolul al XIX-lea au afectat ireparabil turnul Colţei. Cutremurul din 26 octombrie 1802, estimat la aproximativ 8 grade pe scara Richter, a distrus partea superioară a clădirii care ulterior s-a şi prăbuşit. Un alt cutremur din 1838 a şubrezit şi mai mult turnul, astfel că acesta şi-a pierdut treptat din importanţă, iar construcţia a fost neglijată de autorităţi, ajungând să devină incomodă pentru marile proiecte de infrastructură. Prilejul demolării a fost oferit de finalizarea bulevardului Colţea (actualmente Ion C. Brătianu). Decizia a fost luată în anul 1888 de primarul Capitalei, Pache Protopopescu. Structura turnului era deja foarte şubredă şi exista riscul prăbuşirii totale în orice moment. Mai mult, era amplasat în faţa mănăstirii Colţea şi împiedica lărgirea bulevardului care asigura axa nord-sud a Bucureştilor. Opinia publică a protestat vehement, iar acest fapt a determinat municipalitatea să construiască un nou punct de observaţie. Astfel, la 1893 era dat în folosinţă Foişorul de foc, clădire care se află şi astăzi în patrimoniul cultural al Capitalei
