luni, 13 februarie 2012

Aspecte din istoria Teatrului Naţional

         La început secolului al XIX-lea se deschidea prima sală de teatru din Bucureşti organizată sub îndemnul domniţei Ralu, ce a înfiinţat teatrul de la „Cişmeaua Roşie”, pe Podul Mogoşoaiei. Societatea Filarmonică, înfiinţată în 1833, îşi propunea promovarea „culturii limbii româneşti şi înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale şi instrumentale din Principat şi spre aceasta formarea unui Teatru Naţional”. În 1836 Societatea Filarmonică a cumparat Hanul Câmpinencii pentru ridicarea edificiului. Locul fiind însă prea mic pentru a se construi pe el un teatru monumental, va fi aleasă locaţia fostului han Filaret şi, după multe tărăgănări, va începe în 1848 construcţia Teatrului Naţional, lucrare finalizată la sfârşitul anului 1852.[1] Aici îşi va desfaşura activitatea  instituţia până în vara anului 1944.
                                                  
                Clădirea Teatrului Naţional din Calea Victoriei distrusă iremediabil de bombardamentele  din zilele de 24 – 26 August 1944

            În urma Actului de la 23 August 1944, când România trecea de partea Naţiunilor Unite, în zilele 24 – 26 august, capitala a fost ţinta bombardamentelor aeriene germane, bombardamente de represalii ce au pricinuit mai multe pagube decât făcuseră în cinci luni  bombardamentele anglo-americane. Aviaţia germană a vizat în principal Palatul Regal, însă au fost lovite din plin casa Bucholtz şi avariată biserica Cretzulescu, în apropiere au fost lovite Ministerul Armatei, Opera, biserica Brezoianu, Casa Meitani, hotelul Princiar, de pe bulevardul Elisabeta, Teatrul Naţional din Calea Victoriei, Ateneul, hotelul şi restaurantul Continental. Studiourile radiodifuziunii din str. G-ral Berthelot, de asemenea.[2]
            După ce a fost distrusă clădirea din Calea Victoriei, teatrul a continuat să funcţioneze în sălile Comedia, Studio din Piaţa Amzei, sălile de festivităţi ale liceelor Sfântul Sava şi Matei Basarab, Cercul Militar, iar după o perioadă îşi va desfăşura activitatea doar în sălile Comedia şi Studio.[3]

Pe locul lăsat viran de Teatrul Naţional a fost construit Hotelul Novotel, inaugurat în 2007 şi a cărui intrare a fost realizată după modelul intrării Teatrului Naţional.

            Lipsa unei clădiri proprii Teatrului Naţional i-a preocupat pe conducătorii comunişti ai României atât de mult încât au făcut demersuri repetate la Moscova pentru a trimite specialişti în construcţia de edificii de cultură. Această acţiune ne este dezvaluită de o notă dată la 22 martie 1950, semnată Clujincescu, înregistrată la Biroul Politic al C.C. al P.M.R. şi transmisă către cunoştinţă în anul 1950 lui Iosif Chişinevski:
            „În legatură cu tehnicienii sovietici pentru construcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, şi anume: Un arhitect specialist în construcţia de teatre, Un inginer specialist în construcţia de scene, Un inginer specialist în probleme de acustică şi Un inginer electrician, s’au facut diferite intervenţii începând din anul 1948.
            Ultima intervenţie a fost facută prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe la începutul lunii August 1949. La 18 August 1949 Ministerului Afacerilor Externe a primit o notă din partea Ambasadei U.R.S.S. din R.P.R., prin care se făcea cunoscut că Guvernul Sovietic va trimite în scurtă vreme aceşti specialişti împreună cu cei ceruţi pentru fizicultură şi sport.
            Problema specialiştilor pentru Teatrul Naţional a figurat şi în lista pe care a înaintat-o delegaţia economică română condusă de tov. Bîrladeanu, cu prilejul tratativelor pentru încheerea noului acord economic cu U.R.S.S.
            După audienţa pe care am avut-o la tov. Lebedev, preşedintele Comitetului pentru  Artă al U.R.S.S., în cadrul căreia am ridicat din nou această problemă împreună cu celelalte privind ajutorul în cadre pentru Ministerul Artelor, am fost întrebat prin Ambasada R.P.R. la Moscova, la ce dată ar fi oportun să sosească specialiştii care pot fi trimişi imediat, adică cei pentru operă şi balet şi un arhitect şi un inginer constructor pentru Teatrul Naţional. Am propus data de 1 Februarie. Cei trei specialişti au sosit la 30 Ianuarie pentru operă şi balet. Cu prilejul ultimei audienţe pe care am avut-o la tov. Bespalov, vicepreşedinte al Comitetului pentru Artă al U.R.S.S., am ridicat din nou problema lor şi am primit asigurări că nu vor întârzia.[4]
            Nota este continuată de o alta, scrisă de mână, în care se precizează că:
            „La data de 18 August 1949 ministerul nostru a primit dela ambasada noastră din Moscova o adresă (No. 345) prin care comunica răspunsul ministerului Afacerilor Externe al U.R.S.S. la cererile noastre repetate şi anume că Guvernul U.R.S.S. a decis să trimeată în R.P.R. specialiştii ceruţi de noi: 3 ingineri pentru construirea teatrului naţional precum şi specialişti pentru construirea studiourilor de cinematografie. Nota verbală prin care ministerul a cerut această aprobare, trimisă ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti au data de Mai 1949 şi revine la notele trimise anterior adică la 19 Ianuarie 1949 şi alte 2 la 31 Ianuarie şi 5 Martie.[5]

                                               
                Teatrul Naţional aşa cum arăta el iniţial în 1973. Se pare că tocmai datorită formei sale de „pălărie” a intrat în procesul de „remodelare”.

            O dată cu decesul lui I.V.Stalin, în 1953, şi promovarea de către Nikita Hrusciov a unei politici de destindere în lagărul socialist, conducerea P.M.R. a iniţiat o poziţie proprie în ceea ce priveşte politica internă dar şi externă. Formulele pe care liderii comunişti români le-au folosit în iniţiativa de distanţare faţă de Moscova au fost neamestecul în treburile interne şi respectarea suveranităţii naţionale. Acţiunile conducerii de la Bucureşti au dus la retragerea trupelor Armatei Roşii şi a consilierilor sovietici, următorii paşi fiind opoziţia faţă de structurile suprastatale ale C.A.E.R. şi ale Tratatului de la Varşovia, eliminarea elementelor fidele Moscovei şi promovarea unui comunism naţional, continuând cu aşa numita „Declaraţie de independenţă” din 1964.


Astfel că Teatrul Naţional a fost ridicat între 1964 – 1973 după planurile arhitecţilor Horia Maicu, Romeo Belea şi Nicolae Cucu, iar de structura de rezistenţă s-a ocupat inginerul Alexandru Cişmigiu. În 1978 s-a hotărât modificarea edificiului atât la exterior cât şi la interior, proces ce a adus clădirea Teatrului în stadiul în care o cunoştem astăzi.[6]
                                                 
            Teatrul Naţional aşa cum arăta după refacerea sa din anii ’80 până în martie 2011

În 2007 a fost iniţiat un proiect cuprinzând expertize şi studii în vederea reabilitării clădirii Teatrului Naţional. În martie 2011 au început lucrările de reabilitare, ce au în prima etapă menirea de a înlătura structura din beton de aproximativ 150 tone adaugăte în 1983 şi care se sprijinea pe zidurile vechi afectând structura de rezistenţă. Teatrul de Operetă „Ion Dacian”, Centrul Naţional al Dansului cât şi depozitul Muzeului Naţional de Artă Contepmorană care funcţionau aici vor primi locaţii noi. Deşi teatrul se află în plină reconstrucţie, se dau reprezentaţii în toate sălile, urmând ca o dată cu înantarea lucrărilor să existe cel puţin o sală care va funcţiona. Durata lucrărilor este estimată la 28 de luni, la finalul cărora va disparea Sala Amfiteatru, dar v-or fi amenajate alte trei săli, dintre care una în aer liber pe terasa căldirii, Sala Studio revenind din administrarea Teatrului de Operetă Teatrului Naţional. Parterul teatrului va deveni un spaţiu multifucţional, foaierele vor fi deschise de dimineaţa până seara ocupate de cafenele, librării şi alte spaţii culturale. Primetrul dintre TNB şi Hotelul Intercontinental, în care în prezent funcţionează o parcare, va fi transformat în parc.


NOTE


[1] George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 523 – 536.
[2] Nicoleta Ionescu-Gură, Bombardamentele anglo-americane şi germane asupra Bucureştiului din anul 1944 în „Bucureşti, materiale de istorie şi muzeografie”, nr.13, Bucureşti, 1999, p. 163 – 167.
[3] http://www.tnb.ro/index.php?page=istoric-tnb
[4] ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, Dosar Nr. 165 / 1950, f. 62.
[5] Ibidem.
[6] http://www.tnb.ro/index.php?page=istoric-tnb




3 comentarii :

ADRIAN spunea...

Unii spun insa ca sediul initial nu era chiar iremediabil distrus. Nu s-a dorit restaurarea ca doar nu suntem polonezi ...

Vlahul spunea...

Asta fara indoiala, indiferent de starea imobilului putea fi refacut din temelii, insa se pare ca daca mai intai interesul pentru cultura era redus atunci cand s-a luat hotararea construirii unui astfel de edificiu trebuia sa nu aibe legaturi cu vechiul regim ci sa fie unul reprezentativ noii oranduiri.

ADRIAN spunea...

Primul (sau printre primele) fara legatura cu vechiul regim a fost teatrul Giulesti. Puteau sa faca un teatru national nou fara legatura cu trecutul dar sa-l fi restaurat si pe celalalt, macar ca sala de repetitii pentru vreun teatru de sindicat sau casa de cultura ca aia de la "Infratirea-ntre picioare" ( :) asa spunea o doamna doctor prin anii '80 despre "Infratirea intre popoare").