sâmbătă, 4 august 2012

Bucurestii de la Orasul lui Bucur la Micul Paris


„Bucurescii sunt credincioasa espresiune a Naţiunei (10  mai 1868) ... Urăm acestui iubit oraş, în care se concentrară tot ce sufletul nostru a simţit pe pământul românesc ... se flă cea mai preţioasă podoabă a Regatului (22 martie 1881).”
      Carol I, Regele României

            La 20 septembrie 2009 se sărbătoresc 550 ani de atestare documentară a Bucureştilor. Despre întemeierea oraşului legenda ne vorbeşte despre un cioban pe nume Bucur ca fondator al Bucureştilor. Insă cercetările arheologice au scos la iveală nenumărate vestigii care mărturisesc că încă din cele mai vechi timpuri aici se găsesc urme constante de locuire, formându-se în această arie, pe malurile râurilor Colentina şi Dâmboviţa, o mulţime de sate.[1] Prezenţa omului pe aceste meleaguri este atestată încă din paleolitic, având continuitate până în perioada migraţiilor şi după.

                                                
            Prima atestare documentară a Bucureştilor este cea a lui Vlad Ţepeş din 20 septembrie 1459 printr-un hrisov dat în limba slavă „în cetatea Bucureşti” prin care întărea lui Andrei cu fiii săi, lui Iova, lui Drag şi unui al patrulea, al carui nume nu se mai poate citi, proprietatea lor, scutindu-i totodată de dări şi „slujbe”.[2] Cetatea a fost preferată şi de alţi domnitori munteni precum Radu cel Frumos, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugarul, Mihnea cel Rău. In timpul domniei lui Mircea Ciobanul, Bucureştii au fost „îngrăditi cu lemne mari ( trunchiuri ) de stejar”, după cum ne relatează un cronicar sas, lucrare ce a fost executată din porunca domnitorului. „Zidurile acestui oraş sunt trunchiuri groase de copaci, înfipte în pământ unul lângă celălat şi legate împreună prin grinzi de-a curmezisul, prinse de zisele trunchiuri prin cuie lungi şi groase de lemn”.[3]  
            In 1659, o dată cu înscăunarea lui Gheorghe Ghica, Bucureştii devin singura capitală a Ţării Româneşti, iar în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza capitala Principatelor Unite, la 24 ianuarie 1862.[4]

                                              
            Oraşul se tranforma radical în timpul lui Carol I, perioadă în care Bucureştii capătă o nouă înfăţişare dar şi numele de „Micul Paris”. Astfel că o mare parte din clădirile importante ale capitalei au fost finalizate în acea perioadă. Pe locul vechiului local de la Sfântul Sava se va construi Palatul Universităţii, care trebuia să fie Palatul Academiei, între 1857 – 1869, avându-l ca arhitect pe Alexandru Orăscu. Universitatea a fost înfiinţată prin Decretul din 7 iulie 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. La 14 decembrie 1869 se inaugurează oficial Universitatea din Bucureşti, în prezenţa principelui Carol I şi a pincipesei Elisabeta. Când a fost inaugurată, în această clădire fiinţau patru facultăţi, Şcoala de Arte Frumoase, Muzeul Monumentelor Istorice, Pinacoteca şi Senatul.[5] In faţa acestuia va fi dezvelită la 8/20 noiembrie 1874 statuia lui Mihai Viteazul, tot în prezenţa domnitorului Carol I. Aceasta a devenit o statuie simbol, prin faţa căreia se vor desfăşura de acum înainte defilări, în special de ziua naţională, 10 mai.[6]
                                               

            In 1882 a fost construită clădirea Monitorului Oficial din faţa parcului Cismigiu ( astăzi este sediul Arhivelor Statului ). Clădirea Ministerului de Finanţe de pe Calea Victoriei va fi ridicată în 1883.
                                               

In aceeaşi perioadă va fi construită partea centrală a Palatului Regal.[7]
                                   

Ateneul român, construit parţial între 1886 - 1888, după planurile arh. A. Galleron, pe fundaţiile manejului din Grădina Episcopiei, edificiu eclectic de inspiraţie franceză. Lucrările fiind fost reluate în 1893. Ateneul are o sală mare de concerte cu o capacitate de 1.000 locuri. O parte din fondurile necesare construirii acestuia a venit de la populaţie în urma îndemnului: "Daţi un leu pentru Ateneu!".[8]          
           


            Alte clădiri destinate învăţământului vor fi Ministerul Instrucţiunii Publice ridicat în 1887, Liceul Lazăr în 1889 sau clădirea Şcolii de Comerţ în 1890. Palatul Ministerului de Agricultură şi Domenii şi Palatul de Justiţie vor fi inaugurate în 1895. Lângă Ministerul de Finanţe va fi ridicată în 1898 clădirea Curţii de Conturi.[9]
                                               

            Una dintre cele mai reprezentative şi mai cunoscute clădiri din Bucureşti este cea a C.E.C.-ului. Construită pe locul unde fusese cândva Mănăstirea şi Hanul Sfântul Ioan cel Mare. Clădirile hanului, care se aflau în ruină încă din 1852, au fost demolate, foarte probabil, înainte de anul 1875, când a fost dărâmată biserica Sfântului Ioan. Dorinţa lui Alexandru Ioan Cuza „de a se putea dota ţara cât mai în grabă cu o asemenea folositoare instituţie” s-a materializat în Legea de înfiinţare emisă în decembrie 1864. După ce a funcţionat mai întâi în sediul Ministerului de Finanţe şi apoi în clădirile hanului Şerban Vodă, în 1869 se ia iniţiativa construirii unei clădiri, lucrare ce va începe in 1875. Insă amploare deosebită a activităţii Casei de Depuneri a dus la luarea deciziei de demolare a clădirii şi construirii unui nou palat. Astfel că lucrările la noul sediu al C.E.C.-ului vor demara în 1896 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, antreprenor al cladirii fiind ing. şi arh. N. Socolescu şi au durat până în 1900.[10]
                                               

            Palatul Poştelor, a fost început în 1896 şi terminat la finele anului 1900, fiind situat peste drum de clădirea Casei de Depuneri, pe Calea Victoriei, pe locul unde fusese Hanul Constantin Vodă. Construit după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu, aici a fost sediul Poştei centrale până în anul 1970. El găzduieşte astăzi Muzeul Naţional de Istorie al României, dar şi Muzeul Filateliei. Faţada acestui palat seamănă cu faţada Palatului Poştelor din Geneva.[11]
                                               

            Banca Naţională a României, construită în urma „Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi de circulaţiune” promulgată la 17 aprilie 1880, a fost construită între 1882 – 1890 după planurile arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron pe locul fostului han Şerban Vodă. Motivele care au întârziat finalizarea lucrărilor au fost diverse: declanşarea războiului sârbo-bulgar, organizarea licitaţiilor pentru achiziţionarea materialelor sau încredinţarea lucrărilor, capriciile vremii.[12] Poziţionat cu faţada principală către strada Lipscani, construit în stil eclectic de factură academică, palatul Băncii Naţionale are un parter înalt şi două niveluri, cu traveea centrală a intrării marcată de ordonanţa celor patru coloane corintice, având către cele două colţuri câte două nişe, delimitate de coloane ionice, în care sunt amplasate cele patru statui ce reprezintă Agricultura, Industria, Comerţul şi Justiţia, realizate de sculptorul Ioan Georgescu.[13]
                                                

            La mică distanţă de Banca Naţională se afla Biblioteca Naţională a României, funcţionând în fostul sediu al palatului Camerei de Comerţ şi Industrie / Bursa. Palatul Camerei de Comerţ va fi construit în baza Legii din 26 februarie 1906 pe „locul Statului din colţul ce-l face strada Doamnei cu strada Vestei ( azi Ion Ghica ), rămas viran pe urma dărâmării fostei clădiri a Clucerului Bărcănescu, unde odinioară fusese asezat Senatul Ţării şi mai la urmă stătuse Administraţia Poştelor”.[14] Clădirea va fi gata în 1910, fiind realizată pe baza proiectului arhitectului Ştefan Burcuş, proiect câştigator al concursului internaţional de arhitectură organizat în 1907 special pentru aceasta construcţie.[15] Palatul este construit în stil baroc, cu frontoane rotunde, cornişe întrerupte, mansarde cu lucarne, decoraţie excesivă, având intrarea principală, pe colţ, cu balconul curb cos în consolă peste care dominã un arc în plin centru, asemănător cu cel al Casei  de Depuneri. A fost apreciat de critica vremii ca fiind „un monument de o majestate simplă şi frumoasă cu o faţadă grandioasă, clasică şi vie”.[16]
                       


            Pe bulevardul Kisselef şi în Piaţa Victoriei au fost finalizate clădirile Institutului Geologic şi a Muzeului de Istorie Naturală în 1906. După ce a avut mai multe locaţii timp de 70 ani, în 1904 încep lucrările la actualul imobil al Muzeului de Istorie Naturală ce îl avea ca director pe Gr. Antipa. Va fi finalizat doi ani mai târziu, iar în 1908 are loc inaugurarea oficială în prezenţa lui Carol I, a prinţului Ferdinand şi a prinţesei Maria. A suferit de pe urma cutremului din 1940 dar şi a raidurilor aeriene din 1944 intrând în reparatţii va fi deschis publicului în 1949. Noi renovări în 1957 şi 1977 şi apoi între 1997 - 2006 au avut loc o nouă serie de reparaţii. Acum muzeul este închis pentru noi reparaţii.         
                                               

            După planurile arh. Petre Antonescu se va construi între 1906 - 1910 Ministerul Lucrărilor Publice, pe Bulevard vis-a-vis de Gradina Cismigiu, un impunător palat, în stil neoromanesc, ce adăposteşte astăzi Primaria Capitalei.[17]
                                              

            Lucrarea de mari proporţii prin care oraşul s-a dezvoltat în această perioadă a fost consolidată de lucrările de rectificare a cursului râului Dâmboviţa. Intre 1880 - 1883 cursul râului este amenajat, se asanează lunca, se adânceşte albia, în vederea dezvoltării unei reţele de canalizare pentru preluarea apei menajere şi de ploaie. In 1889 existau 12 poduri peste Dâmboviţa: 7 din piatra şi 5 din fier.[18]
                                           

Au fost apoi construite noi artere de circulaţie şi lărgirea celor existente. In acest sens trebuie amintit atât lucrările a două bulevarde ce taiau oraşul de la Vest la Est şi de la Nord la Sud, cât şi trasarea unei aşa numite „şosele”, după modelul „bulevardelor de centură” din Paris, marcând în acea perioadă limita construită a oraşului. [19]
                                

In ceea ce priveşte circulaţia feroviară trebuie amintită prima gară din Bucureşti, anume Gara Filaret, prima linie de cale ferată Bucureşti – Giurgiu fiind inaugurată la 19/31 octombrie 1869.[20]

                    
La 10 septembrie 1868 se pune piatra de temelie a Gării Târgovişte în prezenţa lui Carol I şi care a fost amplasată pe un loc ales de domnitor. Construită între anii 1869 - 1872, Gara de Nord are o arhitectură inspirată din cea a Gării de Nord din Paris şi a purtat denumirea de Gara Târgoviştei ( pentru că artera numită astăzi Calea Griviţei se numea pe vremea aceea Calea Târgoviştei ) până în 1888, de când are actuala denumire. Schimbarea denumirii a fost impusă de darea în folosinţă a liniei Titu – Târgovişte în 1884, apărând astfel gara oraşului Târgovişte, pentru a nu se crea confuzii. Intr-o perioadă scurtă de timp, Gara Filaret îşi pierde importanţa în favoarea Gării Tâgovişte. Importanţa transporului feroviar a făcut ca în 1880 să se execute modificări şi extinderi ale Garii Târgovişte. [21]                
           
NOTE


[1] Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea, Bucureşti, 2004, p. 5.
[2] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura sport-turism, Bucureşti, 1979, p. 52.
[3] Ibidem, p. 53.
[4] Petre Dache, Făcătorul de dreptate – Vlad Ţepeş în “Magazin Istoric”, nr. 9/1984, p. 23.
[5] Cornel Constantin Ilie, “Intituţii de învăţământ” ”  în Oraşele României – Sfârşitul secolului XIX începutul secolului XX, Bucureşti 2008,  p. 38.
[6] Radu Coroamă, “Monumente de for public” în Oraşele României – Sfârşitul secolului XIX  începutul secolului XX, Bucureşti 2008,  p.19.
[7] Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 140.
[8] Ginel Lazăr, Manuela Tăbăcilă, “Teatre, societăţi şi asociaţii culturale” în Oraşele României – Sfârşitul secolului XIX  începutul secolului XX, Bucureşti 2008, p. 46.
[9] Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 140.
[10] Ionel Ioniţă, “Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni” în Materiale de istorie şi muzeografie, nr. XV, Bucureşti, 2001, pp. 79 – 81.
[11] Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 140.
[12] http://www.bnro.ro/Vechiul-palat-BNR--1064.aspx
[13] Cezara Mucenic, Op. cit., p. 101.
[14] Nicolae Noica, “Din istoria unei clădiri simbol” în Historia nr. 74 / februarie 2008, p. 22.
[15] Cezara Mucenic, Op. cit., p. 104.
[16] Nicolae Noica, Op. cit.
[17] Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 141.
[18] Ibibem, Op. cit., p. 139.
[19] Ibibem, Op. cit.
[20] Ibidem, Op. cit., p. 137.
[21] Cristian Scăiceanu, “Gările oraşelor” în Oraşele României – Sfârşitul secolului XIX  începutul secolului XX, Bucureşti 2008, p. 26.



Nota bene: link1, link2

2 comentarii:

roryta spunea...

Ti-ai personalizat fotografiile de ca si cum ar fi ale tale personale, nu luate de pe net...

Vlahul spunea...

Sunt ale mele personale care imi apartin ;)