marți, 28 februarie 2012

Povestea trecatorilor prin Bucuresti

Acum trei luni a fost lansata o carte marca Bucurestii Vechi si Noi numita generic "Povestea trecatorilor din Bucuresti..." ce continea impresiile vizitatorilor la targul de carte "Gaudeamus" ce a avut loc cu un an in urma evenimentului. “Povestea trecatorilor din Bucuresti” a fost editata intr-un numar de 2000 de exemplare, care au fost oferite celor prezenti la lansare si vizitatorilor targului, dar si Muzeului de Istorie al Municipiului Bucuresti, care ne-a pus la dispozitie fotografiile. Astazi ea poate fi citita si descarcata si in format electronic aici.





duminică, 26 februarie 2012

Din istoria monumentelor bucureştene


Una dintre modalităţile de înfrumuseţare a oraşelor este construirea de monumente de for public, proces care afectat în mod pozitiv şi Bucureştii. Primul astfel de monument bucureştean a fost statuia care îl reprezintă pe spătarul Mihail Cantacuzino şi care a fost amplasată în 1869 în curtea spitalului Colţea, primul spital public din Ţara Românească, al cărui fondator a fost.[1]
Marea majoritate a monumentelor care încep să apară în această perioadă în Bucureşti au rolul de a elogia memoria unor înaintaşi importanţi ai poporului român precum Mihai Viteazul (1558-1601), primul domnitor care a reuşit să unească, deşi pentru o scurtă perioadă, în 1600, cele trei ţări româneşti, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, ce alcătuiesc astăzi România, căruia i-a fost ridicată o statuie ecvestră, prima de acest fel din România, în Piaţa Academiei (Universităţii), pe locul altarului fostei Mănăstiri Sfântul Sava. Aceasta a devenit o statuie simbol, prin faţa căreia se vor desfăşura de acum înainte defilări, în special de ziua naţională, 10 mai.[2] Acesteia i-au urmat, în mod natural, în perimetrul aceleiaşi pieţe, încă 3 statui, una dintre acestea fiind cea a lui Ioan Heliade Rădulescu, apoi cea a lui Gheorghe Lazăr şi, ulterior, cea a lui Spiru Haret.



Un alt tip de monumente de for public îl reprezintă cele ridicate pentru cinstirea unor eroi care s-au jertfit pentru cauza naţională în diferitele lupte sau războaie, un astfel de exemplu fiind Monumentul Pompierilor căzuţi la 13 septembrie 1848 în lupta contra turcilor conduşi de Fuad Paşa. În memoria celor jertfiţi în timpul Primului Război Mondial au fost ridicate în perioada interbelică, la Bucureşti, mai multe monumente, între care Monumentul Eroilor Sanitari, Monumentul Eroilor C.F.R. sau Monumentul Eroilor din Arma Geniu (cunoscut mai ales sub denumirea de „Leul”).
O situaţie aparte o constituie cea a monumentelor dispărute din diferite motive. Este cazul Monumentului Infanteriei, un monument de mari dimensiuni compus dintr-un obelisc înalt din marmură având de-o parte şi de alta un pluton militar alcătuit din 14 infanterişti aflaţi într-o acţiune ofensivă. Acest monument, a fost realizat din bronz de către sculptorul Ion Jalea şi dezvelit în 1936 la primul Rond al şoselei Kiseleff, pe latura din dreapta. În partea stângă a rondului avea să fie amplasată în 1940 o mare statuie a regelui Ferdinand, realizată de Ivan Merstovic, Monumentul Infanteriei fiind dezasamblat în 1939 pentru a face loc perspectivei şi depozitat la Muzeul Militar cu scopul reamplasării lui. Însa declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a amânat relocarea acestuia, iar cand s-a încercat refacerea după război s-a constatat că dispăruse. Statuia regelui Ferdinand a fost îndepartată şi distrusă în iunie 1948.[3] În primavara anului 2000, pe locul fostului Monument al Infanteriei, a fost ridicat un nou monument dedicat infanteriei române, avându-l ca autor pe sculptorul Ioan Bolborea, format dintr-o coloana din bronz înaltă de peste 10 metri, pe care este reprezentata jertfa eroilor infanterişti.



Puterea instaurată în România după 6 martie 1945 cu ajutorul Armatei Roşii a reuşit la 30 decembrie 1947 să impună regelui Mihai abdicarea, România devenind Republică Populară. Acest lucru se făcea în concordanţă cu afirmaţia lui Stalin conform căreia un stat îşi poate impune sistemul social acolo unde armatele sale au ajuns.[4] Comunismul ce trebuia să fie adoptat de către statele din sfera de înfluenţă a U.R.S.S. era după modelul sovietic în forma sa stalinistă, neacceptându-se nici o abatere de la acesta şi respingerea oricărei căi proprii către socialism. Se începea acum un proces de comunizare a României prin scoaterea în afara legii a partidelor politice „burgheze” şi arestarea liderilor acestora, naţionalizarea intreprinderilor şi a unor imobile şi terenuri. Acest proces însemna, între altele, rescrierea istoriei, denigrarea şi eliminarea vechilor elite politice, culturale şi militare şi a tot ceea ce însemna regalitatea. Unui astfel de demers nu i-au supravieţuit nici o serie de monumente dedicate unor personalităţi sau, cum se va vedea mai jos, unor categorii socio-profesionale, care s-au jertfit în Războiul Reîntregirii sau care au fost opozante ale expansiunii ruso-sovietice.



În perimetrul Pieţei Victoriei, la capătul unghiului format de bulevadrele Kisselef şi Aviatorilor, pentru a cinsti memoria eroilor din Corpul Didactic căzuţi în prima conflagraţie mondială, a fost ridicat în 1930 un monument realizat din bronz, rod al colaborării dintre Arthur Verona şi Ion Jalea. Acesta înfăţişa trei legionari romani care ţineau pe un scut ridicat deasupra capului corpul unui camarad căzut în luptă. Pe soclu, în partea frontală, se afla un basorelief ce înfăţişa o victorie cernită. Lucrarea a purtat în trecut denumirea de Monumentul legionarilor, nume care i-a adus sfârşitul, datorită asocierii acestuia, în viziunea comuniştilor, cu Mişcarea Legionară.[5] În 1945 monumentul a fost înlocuit cu cel dedicat Armatei Roşii.



La 10 mai 1939, cu ocazia sărbătoririi aniversării a 100 de ani de la naşterea lui Carol I, a fost inaugurată statuia ecvestră a Regelui în faţa Palatului regal şi al Fundaţiei Carol I (Biblioteca Centrală Universitară), operă a sculptorului Ivan Mestrovic, monument conceput să impresioneze privitorul prin mareţia sa. Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig Von Hohenzollern-Sigmaringen, cel care a preluat domnia României în urma abdicări lui Alexandru Ioan Cuza, a acţionat în vederea consolidării şi dezvoltării tânărului stat. Actele de independenţă ale României patronate de Carol I: în 1867 se adopta Legea monetară, în virtutea căreia, în 1868, se emite moneda de 20 lei din aur cu efigia lui Carol I ce avea legenda „Carol I Domnul Românilor”. În urma protestelor Imperiului Otoman cât si al celui Habsburgic, România a fost nevoită să retragă moneda, însă dublul scop fusese atins: se emisese moneda ce afirma independenţa României (nu conţinea nici un simbol al dependenţei de Imperiul Otoman) şi se afirmase dorinţa strângerii tututror românilor sub acelaşi conducător. În acelaşi an, România participa cu un pavilon separat, ca al unei ţări independente, la Expoziţia Universală de la Paris. În 1868, România încheie o Convenţie poştală cu Austro-Ungaria, una cu Prusia şi una telegrafică cu Rusia, cum doar statele independente puteau face. Tot în 1868 ia fiinţă Agenţia diplomatică română la Viena, ce avea competenţă şi pentru relaţiile cu Prusia şi Rusia. Acelaşi an este menţionat pentru încheierea Tratatului de alinaţă româno-sârb. Anul următor Carol I face vizite în Rusia, Austro-Ungaria, Prusia şi Franţa – ceea ce-i confirma domnia. Începând cu anul 1866 se acordă o atenţie deosebită armatei. Ca urmare a participării României la războiul ruso-turc din 1877-1878 Congresul de la Berlin a recunoscut independenţa de stat a României, iar la 14/26 martie 1881, Parlamentul României a votat transformarea ţării în regat, încoronarea lui Carol I desfăşurându-se în ziua de 10 mai.
Carol I va îndrepta politica externă a României către o alianţă cu Germania, aceasta din urmă impunând o cale indirectă: Tratat de alianţă între România şi Austro-Ungaria, ce a fost semnat la Viena la 18 octombrie 1883. Prin tratat, cele două semnatare se angajau să-şi dea ajutor militar reciproc în caz ca una din ele este atacată neprovocat de o a treia ţară. În aceeaşi zi, la Tratat a aderat şi Germania. Tratatul a fost încheiat pe 5 ani şi a fost continuu prelungit, ultima oară în 1913. Tratatul a garantat independenţa României în raport cu tendinţele expansioniste ale Rusiei, oferind totodată garanţii de securitate României. Acest tratat a oferit climatul de linişte externă necesar dezvoltării interne şi a întărit Dinastia. Având în vedere sentimentele anti-austro-ungare ale poporului român, Tratatul a fost ţinut secret, fiind cunoscut doar de Carol şi câţiva oameni politici (cei mai mulţi fiind puşi în cunoştinţă de cauză atunci când Tratatul trebuia prelungit), netrecând prin Parlament.[6] Carol I se stinge din viaţă în 1914 la Castelul Peleş. Statuia sa a fost îndepărtată în 1948 de autorităţile comuniste, ca multe alte monumente ce aminteau de fostul regim. Se spune că bronzul a fost topit şi folosit la construirea statuii lui V.I. Lenin. În decembrie 2010, în aproximativ aceeaşi locaţie, a fost dezvelită o statuie asemănătoare a lui Carol I, creaţie a sculptorului Florin Codre.



Una dintre personalităţile emblematice ale politicii româneşti este Ion C. Brătianu (1821-1891), unul dintre fondatorii Comitetului revoluţionar din Ţara Românească (mai 1848), secretar al Guvernului provizoriu şi sef al Poliţiei Capitalei. După înfrângerea Revoluţiei se refugiază la Paris, unde va derula o intensă activitate de susţinere a cauzei naţionale a românilor pe lângă cercurile politice franceze. Se reîntoarce în ţară în 1857 şi va fi ales deputat în Adunarea ad-hoc (iunie 1857) şi Adunarea Eclectivă (ianuarie 1859) care îl va alege pe A.I.Cuza domn al Ţării Româneşti, pentru ca apoi să facă parte din aşa-numita Monstruasa coaliţie, care a impus abdicarea lui Cuza, nefiind de acord cu tendinţele autoritare ale acestuia. I.C.Bratianu a avut un rol foarte important în aducerea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, fiind primul demnitar român care l-a întâlnit la Düsseldorf. A fost deputat în Adunarea Costituantă care l-a proclamat pe principele Carol domnitor al României. Dar trei ani mai târziu se va implica în mişcarea antidinastică, cunoscută sub numele de Revoluţia de la Ploieşti din 1870, în urma căreia va fi arestat ca autor moral şi judecat la Târgovişte, însă va fi găsit nevinovat şi achitat. Membru Fondator al Partidului Naţional-Liberal (1875), co-preşedinte al acestuia până în 1882-1883 şi preşedinte până în 1891, a îndeplinit aproape toate funcţiile de ministru începând din 1866 şi a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştrii (prim-ministru) între 1876 – 1888 (cu o întrerupere în aprilie-iunie 1881), cea mai lungă guvernare din istoria României moderne, perioadă în care a dus o politică de desăvârşire, consolidare şi modernizare a structurilor social-economice, politice şi culturale ale societăţii româneşti, în acelaşi timp cu proclamarea independenţei (1877-1878), a Regatului României (1881) şi a orientării politicii externe româneşti către o alianţă cu Puterile Centrale.[7]
La întretăierea bulevardelor Carol - Elisabeta cu strada Colţea (astăzi B-dul I.C.Brătianu) a fost amplasat în 1903 monumentul lui I.C.Brătianu, ridicat prin suscripţie publică, al cărui sculptor a fost Ernest Dubois. În vârful monumentul era înfăţişat, în picioare, Ion C. Brătianu, alături de figura alegorică a României încoronate, arătând cu mâna dreaptă către nord. Mai jos, pe piedestal se alfa România Nouă, reprezentată printr-o femeie tânără ce rupe lanţul robiei (1877), iar pe partea opusă, România muncii, reprezentată printr-o femeie cu doi copii, ofera lui Ion Brătianu laurii recunoştinţei. Pe postament se aflau două altoreliefuri, unul reprezentându-l pe Ion Brătianu în 1848 vorbind naţiunii, celălalt pe Prinţul Carol salutat la sosirea sa în România de Ion Brătianu şi de popor. Pe soclul larg, în cele patru colţuri se afla câte o femeie aşezată în atutudini deosebite.[8] Monumentul a fost demolat în 1948.



Eugeniu Carada (1836-1910) face parte din ceea ce se defineşte generaţia post-paşoptistă, a fost secretar al Adunării ad-hoc din Muntenia, ajutor de primar al Bucureştilor în 1866, în două rânduri deputat între 1866 si 1872, a pregătit adoptarea Constituţiei după cea belgiană.[9] Nefiind interesat de funcţii, se deosebea de oamenii politicii ai vremurilor sale, şi nu numai, cu toate că influenţa sa în cadrul Partidului Liberal era imensă şi ar fi putut ajunge oricând ministru. El se situa pe o poziţie opusă obedienţei faţă de Coroană, considerând ca aceasta trebuia folosită ca orice altă instituţie a statului. A militat pentru Unire, pentru alegerea lui A.I.Cuza, iar apoi pentru înlăturarea lui, a fost pentru aducerea pricipelui Carol iar apoi pentru înlăturarea acestuia, fiind republican, participant la mişcarea de la Ploieşti. A refuzat numirea sa în funcţia de guvernator al Băncii Naţionale, preferând-o pe cea de director, pentru a nu fi numit în această funcţie de către Carol I, pe care l-a evitat într-atât de mult încât se ferea chiar să meargă pe Calea Victoriei pentru a nu trece prin faţa Palatului regal. Nu s-a remarcat nici ca orator şi nici la demagog, luările sale de cuvânt din cadrul partidului sau de la B.N.R. erau luări de poziţie punctuale. A susţinut financiar, din umbră, activităţile culturale ale românilor din afara graniţelor, finanţând şcoli şi subvenţionând publicaţii (atât ziare cât şi editarea cărţilor) în Austro-Ungaria dar şi în Basarabia, a plătit amenzi venite din partea tribunalelor ungureşti, a ajutat la ridicarea de lăcaşe de cult.[10]
Pe strada Lipscani, la intersecţia cu strada Eugeniu Carada din dreptul Băncii Naţionale, a fost amplasată în 1924 o statuie dedicată lui Eugeniu Carada. La dezvelirea statuii, Liviu Rebreanu a mentionat: „Şi-a început viaţa cu versuri şi a sfârşit-o cu poezia cifrelor.”[11] Monumentul, care era alcătuit dintr-un mic bust din bronz ridicat pe un soclu cu basoreliefuri şi figuri alegorice, a fost făcut de Ernest Dubois,[12] fiind un alt monument dispărut în perioada comunistă.



Mergând pe bulevardul Carol, lăsând în urmă Piaţa şi statuia lui C.A.Rosetti dar şi biserica Armenească, la intersecţia cu bulevardele Ferdinand I şi Pache-Protopopescu se află Piaţa Pache-Protopopescu, în care a fost amplasată statuia primarului[13] sub mandatul căruia (aprilie 1888 – decembrie 1891) s-a modernizat oraşul, când au fost sistematizate şi pavate numeroase străzi, introdus iluminatul stradal electric şi noi linii de tramvai. În doar trei ani, cât a fost la cârma oraşului, a construit nu mai puţin 28 de şcoli, între care trebuie amintit Liceul „Gheorghe Lazăr”, dar şi un azil de noapte şi prima staţie de salvare ce transporta cu trăsurile gratuit bolnavii. Statuia lui Emanoil Pache Protopopescu (1845-1893), opera sculptorului Ion Georgescu, a fost desfiinţată în iunie 1948.[14]



Ministru al Culturii în cabinetul L.Catargiu între 1891-1895, Dumitru (Take) Ionescu a înfiinţat în februarie 1908 Partidul Conservator-Democrat, ce a funcţionat practic până la dispariţia sa în 1922, când partidul a fuzionat cu Partidul Naţional (Iuliu Maniu). A fost ministru de finanţe, de interne, ministru Sectretar de Stat, ministru de Externe şi interimar la Justiţie. A fost premier o lună de zile, între 17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922. Take Ionescu a reprezentat România la Conferinţa de Pace de la Bucureşti din urma celui de-al Doilea Război Balcanic, când României i-au revenit două judeţe din sudul Dobrogei (Durostor şi Caliacra), iar în urma Primului Război Mondial, fiind unul dintre susţinătorii intrării în război de partea Antantei, a condus Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor, fiind un sprijinitor al mişcării naţionale din Transilvania.[15]



În amintirea fruntaşului conservator Take Ionescu (1858-1922), într-o piaţetă special amenajată pe bulevardul cu acelaşi nume, în apropierea Pieţei Lascăr Catargiu (Piaţa Romană), a fost ridicat în 1931 un monument ce îl reprezenta pe acesta în picioare arătând cu mâna dreaptă către Transilvania. Opera sculptorului Ernest Dubois a fost aşezată pe un soclu cilindric înalt, împodobit cu altoreliefuri, prins pe o platformă între două nuduri mari răsturnate pe spate care simbolizau Nistrul şi Tisa.[16]



Membru fondator, în februarie 1880, şi preşedinte al Partidului Conservator (1880-1899) Lascăr Catargiu (1823-1899) a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştrii de patru ori până în 1895. În timpul guvernărilor Lascăr Catargiu au fost adoptate legi şi măsuri dintre care amintim promulgarea noii Constituţii, ce a consacrat unitatea şi indivizibilitatea statului român, pentru prima oară, în mod oficial denumirea de România şi statua drapelul naţional tricolor, apoi stabilizarea situaţiei financiare printr-un împrumut garantat de stat, introducerea monopolului asupra tutunului, majorarea impozitului de la 4% la 6%, introducerea taxei de timbru pentru băuturile spirtoase. Alte legi au fost cele privitoare la construirea căilor ferate, la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, a creditului funciar şi al tocmelilor agricole, al serviciului sanitar, al minelor, al înfiinţării jandarmeriei rurale (în locul unităţilor de dorobanţi) dar şi al organizării comunelor urbane. Au fost înfiinţate Banca Agricolă, cu capital autohton şi care avea sucursale în toate reşedinţele de judeţ, şi Înalta Curte de Conturi. În ceea ce priveşte politica exernă, guvernele L.Catargiu au acţionat pentru încheierea de convenţii comerciale cu Austro-Ungaria, Germania, Franţa, Marea Britania, Italia, Elveţia sau Belgia, pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate, dar şi semnarea prelungirii alianţei cu Puterile Centrale.[17]
În Piaţa Lascăr Catargiu (Piaţa Romană) a fost dezvelit în 1907 un monument de bun gust, care îl reprezenta pe marele om politic în picioare privind către bulevardul ce îi poarta numele şi care face legătura cu Piaţa Victoriei. Statuia este operă a sculptorului Antonin Mercié şi a avut acelaşi destin ca şi celelalte monumente demolate în anii ’50.



Dispariţia lui Stalin în 1953 şi schimbarea de poziţie a conducerii U.R.S.S., când s-a declanşat aşa-numitul proces de destalinizare, a condus redenumirea tuturor oraşelor, bulevardelor şi intituţiilor care purtau numele lui. În Bucureşti, statuia amplasată în Piaţa Stalin (Piaţa Aviatorilor) a fost desfiinţată în 1962.[18] După 1989, monumentele dedicate comuniştilor sau liderilor acestora au fost desfiinţate la rândul lor, în Bucureşti fiind demontate statuile lui Petru Groza sau V.I.Lenin.



Mutarea unor statui este fenomen des întâlnit în Bucureşti. Este exemplul statuilor din Piaţa Univesităţii, mutate de municipalitate în piaţeta Parcului Izvor, pentru a facilita construirea unei parcări subterane pe locul amplasementului iniţial al acestora. Pentru construirea unui pasaj a fost mutat şi monumentul „Crucea Secolului” din Piaţa Charles de Gaulle (fosta Piaţă Aviatorilor). O altă statuie căreia i-a fost schimbată locaţia este cea a Ostasului sovietic, mutată în anii ’80 din Piaţa Victoriei în Rodul de pe şoseaua Kiseleff şi apoi în anii ’90 în cimitirul din şoseaua Pipera. Acest fenomen nu este însă specific unei anumite epoci, ci s-a manifestat în toate perioadele, aşa cum a fost în cazul Coloanei cu Vultur, realizată de Karl Stork şi amplasată iniţial în Grădina Episcopiei (Grădina Ateneului) mutată în actuala Piaţă Rosetti şi apoi, pentru a face loc monumentului lui C.A.Rosetii, în Piaţa Regina Maria, unde şi-a găsit sfârşitul în urma cutremurului din 1977.[19] Exemplul cel mai elocvent al migraţiei unei statui este cel al Lupoaicei Capitoline, simbolul latinităţii. Monumentul, copie a Lupei Capitoline de la Roma, care reprezintă o lupoaică alăptând doi copii (Romulus şi Remus – legendarii fondatori ai Romei), a fost dăruit oraşului Bucureşti de către Viceprimarul Romei cu ocazia marii Expoziţii din 1906, când a fost amplasată în Palatul Artelor. Ulterior, ea a fost mutată la capătul străzii Lipscani, într-o mică piaţetă ce va purta numele Piaţa Romei. A fost reamplasată apoi în capătul de sus al esplanadei Patriarhiei, pentru ca, după caţiva ani, să fie coborată în partea inferioară a acesteia. În perioada comunistă, statuia s-a regăsit în parcul aflat în Piaţa Confederaţiei Balcanice (Piaţa Dorobanţi), pentru ca în anul 1997 să fie mutată în Piaţa Romană, de unde a fost relocată în 2010 în amplasamentul ei anterior din Piaţa Romei. Un alt monument ce a căzut victimă a strămutării este cel al Eroului Necunoscut ridicat în 1923 în Parcul Carol, mutat în 1958 la Mausoleul de la Mărăşeşti de unde a fost readus în anii ’90 şi reaşezat în vechea sa locaţie în 2006.



Pentru a elogia evenimene importante, în Bucureşti au fost ridicate mai multe arcuri de triumf în 1848, 1859, 1878, 1906 sau 1918. În ajunul încoronării regelui Ferdinand s-a dorit ridicarea în capitală a unui Arc de triumf care să amintească de cuceririle noului stat. Pentru construirea acestuia s-a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu, ce a elaborat proiectul, o serie de artişti plastici lucrând în acelaşi timp la sculpturile şi elementele decorative ce urmau să împodobească monumentul. Acesta a fost finalizat în toamna anului 1922, fiind realizat din beton armat, având soclul placat cu piatră de granit, iar la fiecare picior al arcului existând câte o uşă ce permitea acesul prin intermediul a 164 trepte către terasa arcului. Faţada principală, de nord, era străjuită de două perechi de statui înalte de 5,50 m, ce reprezentau ostaşul roman (realizat de Frederic Storck), ostaşul dac (Oscar Späthe), ostaşul lui Mircea cel Bătrân (Cornel Medrea) şi al lui Ştefan cel Mare (Dimitrie Paciurea). La baza arcadei se aflau efigiile regelui Ferdinand şi a reginei Maria, realizate de Alexandru Călinescu, iar deasupra acestora se aflau panourile ce consemnau localităţile unde s-au jertfit ostaşii români: Mărăşeşti, Plevna, Guruslău, Şelimberg, Călugăreni, Rovine, Baia, Racova, Valea Albă, Mărăşti. La faţada dinspre sud, la piciorul stâng al arcului erau amplasaţi ostaşul lui Mihai Viteazul (Alexandru Severin), pandurul lui Tudor Vladimirescu (Ion Jalea), iar la cel drept dorobanţul Independenţei (Ion Iordănescu) şi ostaşul Unirii (Dumitru Măţăuanu).




Pentru că aceste statui şi ornamente erau realizate pe structuri de lemn în tehnica stucaturii şi patinate pentru a respinge picăturile de ploaie, monumentul s-a deteriorat rapid, declanşând în acelaşi timp polemici pro şi contra Arcului de Triumf. După tărăgănări şi trecerea monumentului în administrarea diferitelor intituţii locale sau centrale, prin sume alocate de stat dar şi donate de către organizaţiile de veterani sau de publicul larg, s-a purces la refacerea monumentului, ce va primi înfăţişarea, cu modificarile făcute în perioada comunistă asupra însemnelor regalităţii, cunoscută şi astăzi, fiind inaugurat în prezenţa regelui Carol II la 1 Decembrie 1936.[20]
Înlăturarea monumentelor poate fi explicată ca fiind o consecinţă a răsturnării unui regim, dar în cazul revenirii la un sistem democratic se impune refacerea acelor monumente care au o semnificaţie importantă pentru poporul respectiv.

NOTE:

[1] Radu Coroamă, „Monumente de for public” în Oraşele României – Sfârşitul secolului XIX începutul secolului XX, Bucureşti 2008, p. 19.
[2] Ibidem.
[3] Şerban Caloianu, Paul Filip, Monumente bucureştene, Bucureşti, 2009, Editura Monitorul Oficial, p. 77, 82.
[4] Agresiunea comunismului în România, Vol.I, Documente din arhivele secrete, Ediţie îngrijită de Gh.Buzatu şi M.Chiriţoiu, Editura Paideia, 1998, p. 9.
[5] Silviu N. Dragomir, Un Bucureşti mai puţin cunoscut, Editura Lucman, 2008, p. 81.
[6] Petre Ţurlea, Monarhia în istoria românilor, Curs universitar, f.e., f.a., pp. 9-10, 33-34.
[7] Nicolae C. Nicolescu, Şefi de stat şi de guvern ai României 1859-2003, Mică enciclopedie, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 181-187.
[8] Grigore Ionescu, Bucureşti, ghid istoric şi artistic, Editura pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, pp. 103-104.
[9] Adrian Cioroianu, Despre cele trei dileme ale lui Eugeniu Carada în „Istorie şi Civilizaţie”, Anul II, nr. 15/Decembrie 2010, pp. 46-51.
[10] Ion Bulei, Eugeniu Carada, un om politic atipic în „Istorie şi Civilizaţie”, Anul II, nr. 15/Decembrie 2010, pp. 42-45.
[11] Adrian Cioroianu, Op.cit.
[12] Grigore Ionescu, Op.cit., p. 170.
[13] Ghidul Bucureştilor, Editura Ghidul României, Bucureşti, 1935, p. 87.
[14] Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti, Editura Meronia, Bucureşti, 2009, p. 35.
[15] Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Stan Stoica, Enciclopedia partidelor politice din România 1859-2003, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 50-52.
[16] Grigore Ionescu, Op.cit., p. 163.
[17] Nicolae C. Nicolescu, Op.cit., pp. 156-159.
[18] În România o regiune din mijlocul ţării a primit numele lui Stalin. Reşedinţa acesteia a fost oraşul Braşov, redenumit şi el Stalin. De asemenea, Poiana Braşov s-a rebotezat în Poiana Stalin. Pe lângă oraşul Braşov, în mai toate oraşele R.P.R. parcuri, pieţe, străzi sau bulevarde au fost redenumite. Astfel că în Bucureşti parcul „Herăstrău”, care se numea atunci Parcul „Carol al II-lea”, se va numi „Parcul de cultură şi odihnă I.V.Stalin”. Bulevardul care unea această piaţă cu Piaţa Victoriei, fost Jianu, va purta numele de „Bulevardul Generalissimul I.V.Stalin”, iar ulterior Bulevardul Aviatorilor, cum se numeşte şi astăzi. Mai mult, un sector administrativ din Bucureşti a purtat numele de Raionul I.V.Stalin. Despre acest subiect pe larg aici.
[19] Silviu N. Dragomir, Op. cit., pp. 54-56.
[20] Virgiliu Z. Teodorescu, Arcul de Triumf, Editura Militară, Bucureşti, 1995, pp. 16 – 43.


miercuri, 22 februarie 2012

Stalin în România




O dată cu înfrangerea Germaniei în 1945, Stalin devenea o mare figură pe scena internaţională, iar unele regiuni, localităţi, bulevarde, străzi sau pieţe au primit numele său. Astfel că, pe lângă Uniunea Sovietică, toate ţările din Europa de Est, căzute sub influenţa sovietică în urma înţelegerii Churchill – Stalin, şi-au redenumit oraşe, bulevarde şi pieţe cu numele acestuia. Însă şi Europa Occidentală îl celebra pe Stalin prin numirea unor bulevarde în Olanda, Belgia sau Marea Britanie. În Paris o staţie de metrou primea numele Stalingrad. Nu doar în Europa se amintea de Stalin, ci şi în Canada, unde o regiune şi un munte au fost astfel botezate. În Trinidad şi Tobago, în Coreea de Nord sau în China au primit numele lui Stalin o serie de străzi, bulevarde sau pieţe.
În Europa central-orientală şi de sud-est, regimurile comuniste nou instalate îşi arătau obedienţa faţă de conducătorul sovietic, redenumind, pe lângă bulevarde sau pieţe, chiar nume de oraşe. Asftel, oraşul Varna din Bulgaria a purtat numele de „Stalin” între 1949 – 1956, oraşul polonez Katowice a devenit „Stalinogród” între 1953 – 1956, în R.D.G. oraşul Eisenhüttenstadt s-a numit „Stalinstadt” între 1953 – 1961, în Cehia Karviná-Nové Město a fost rebotezat „Stalingrad”, oraşul ungar Dunaújváros a purtat numele de „Sztálinváros” între 1951 – 1961, iar în Albania Kuçovë a fost schimbat în „Qyteti Stalin” (oraşul Stalin), între 1950–1990.
            În România o regiune din mijlocul ţării a primit numele lui Stalin. Reşedinţa acesteia a fost oraşul Braşov, redenumit şi el Stalin. De asemenea, Poiana Braşov s-a rebotezat în Poiana Stalin. Redenumirea oraşului Braşov s-a facut în urma cererii semnată de reprezentanţi ai tuturor întreprinderilor din Braşov, metoda agreată de P.M.R. Iată în continuare scrisoarea care a dus la schimbarea numelui Braşovului:

„Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român,
Guvernului Republicii Populare Române[1]




Dragi Tovarăşi,

La iniţiativa C.F.R.-iştilor, noi, oamenii muncii din oraşul Braşov am hotărât să propunem ca numele oraşului nostru să fie schimbat dându-i-se numele marelui geniu al omenirii muncitoare, scumpului şi iubitului prieten al poporului muncitor din ţara noastră, învaăţătorului şi eliberatorului nostru – marelui Stalin.
Oraşul nostru este unul dintre principalele centre industriale ale ţării; marile sale întreprinderi, ca uzinele de tractoare „Sovromtractor”, ca întreprinderea metalurgică „Steagul Roşu” şi multe altele, sunt binecunoscute oamenilor muncii din întreaga ţară.
În oraşul nostru convieţuiesc frăţesc, muncind şi lucrând cot la cot, muncitorii români cu muncitorii unguri şi cu muncitori de alte naţionalităţi.
Planul Cincinal  deschide în faţa oraşului şi regiunei Braşov noui perspective de desvoltare a economiei şi a culturii.
Muncitorii din Braşov depun mari eforturi pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor prevăzute în Plan. Pe primul semestru al anului 1950, întrepriderile din Braşov au îndeplinit Planul de Stat cu 114 la sută.
Suntem convinşi că conducerea Partidului şi Guvernului Republicii Populare Române vor satisface dorinţa noastră înflăcărată şi vor acorda oraşului nostru înalta cinste de a purta numele de oraşul Stalin.
Noi ne angajăm în faţa Partidului, a Guvernului şi în faţa marelui Stalin, să nu ne precupeţim puterile pentru a dobândi noui succese în întărirea politică, economică şi culturală a Patriei, în lupta pentru pace, pentru socialism şi a ne dovedi demni de această cinste.
Trăiască Patria noastră, Republica Populară Română, ţara unde se construieşte socialismul!
Trăiască marele conducător al poporului sovietic, genialul învăţător al oamenilor muncii de pretutindeni, tovaraşul Stalin!        
Scrisoarea a fost adoptată în unanimitate în adunările oamenilor muncii dela toate întreprinderile oraşului Braşov.
                                                  În numele oamenilor muncii din oraşul Braşov”
Urmează aproximativ 60 de semnături ale unor directori de întreprinderi dar şi maiştrii, secretari ori diverşi muncitorii, unii fruntaşi sau decoraţi.

                                                 Vedere din oraşul Stalin în 1954

Din partea conducerii de partid şi de stat a venit:

Răspunsul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi al guvernului Republicii Populare Române la scrisoarea oamenilor muncii din oraşul Braşov[2]

            Dragi tovarăşi,
            Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român şi guvernul Republicii Populare Române salută călduros iniţiativa ceferiştilor din Braşov, căreia i s’a alăturat cu entuziasm oamenii muncii din celelalte întreprinderi din oraşul vostru, ca numele oraşului Braşov să fie schimbat, dându-i-se numele marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorului poporului sovietic, eliberatorului şi prietenului iubit al poporului nostru I.V.Stalin.
            Guvernul R.P.R. şi Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român au luat hotărârea de a sprijini cererea voastră şi de a propune Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române să satisfacă dorinţa arzătoare a oamenilor muncii din Braşov, dându-i acestui oraş numele de: „Oraşul Stalin”.
            Guvernul Republicii Populare Române şi Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român exprimă convingerea că oamenii muncii din Braşov se vor dovedi la înălţimea cinstei mari de a fi cetăţeni ai oraşului care poartă numele tovarăşului Stalin.
            Vă urăm noui succese în lupta pentru depăşirea prevederilor planului de stat pe 1950, pentru pregătirea condiţiilor în vederea realizării planului cincinal, pentru apărarea păcii, asigurarea bunei stări a celor ce muncesc şi victoria socialismului în ţara noastră.
            Preşedintele                                   Secretar General
   Consiliului de Miniştrii                                        al
                  al                                           Comitetului Central al
Republicii Populare Române                    Partidului Muncitoresc Român
            Dr. Petru Groza                          Gheorghe Gheorghiu – Dej

  Vedere din Poiana Stalin în 1954

Pe lângă oraşul Braşov, în mai toate oraşele R.P.R. parcuri, pieţe, străzi sau bulevarde au fost redenumite. Astfel că în Bucureşti parcul „Herăstrău”, care se numea atunci Parcul „Carol al II-lea”, se va numi „Parcul de cultură şi odihnă I.V.Stalin”.

            
     Vedere din parcul de cultură şi odihnă „I. V. Stalin”

Piaţa de la intrarea principală în parc, ce s-a numit „Piaţa Jianu” sau „Piaţa A.Hitler” (în perioada guvernului I.Antonescu), va deveni „Piaţa Stalin”.

                     Vedere aeriană cu Piaţa Stalin

La intrarea în parc a fost amplasată o statuie a lui Stalin. După destalinizare această piaţă se va numi Piaţa Aviatorilor, astăzi ea se numeşte Piaţa Charles de Gaulle.

 
Statuia lui Stalin amplasată la 1 mai 1951 la intrarea în Parcul Stalin dinspre Piaţa Stalin. Iniţial a fost realizată din ghips, iar datorită deteriorării a fost turnată alta din bronz. Monumentul a fost desfiinţat într-o noapte în 1962.

Bulevardul care unea această piaţă cu Piaţa Victoriei, fost Jianu, va purta numele de „Bulevardul Generalissimul I.V.Stalin”, iar ulterior Bulevardul Aviatorilor, cum se numeşte şi astăzi.

 
                        Şoseaua Generalissimul „I. V. Stalin”

Mai mult, un sector administrativ din Bucureşti a purtat numele de Raionul I.V.Stalin.
            După dispariţia lui Stalin, la 5 martie 1953, a urmat cel de-al XX lea Congres al P.C.U.S. trei ani mai târziu, în cadru căruia N.Hrusciov, succesorul lui Stalin, a prezentat un raport secret în care erau condamnate crimele şi epurările comise de Stalin, dar şi cultul personalităţii. In urma acestui raport a fost declanşată aşa-numita acţiune de destalinizare în U.R.S.S. dar şi în statele europene aflate sub influenţa acesteia.

NOTE:

[1] ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, Dosar nr. 179 / 1950. ff. 1 – 4.
[2] Ibidem, f. 5.

luni, 13 februarie 2012

Aspecte din istoria Teatrului Naţional

         La început secolului al XIX-lea se deschidea prima sală de teatru din Bucureşti organizată sub îndemnul domniţei Ralu, ce a înfiinţat teatrul de la „Cişmeaua Roşie”, pe Podul Mogoşoaiei. Societatea Filarmonică, înfiinţată în 1833, îşi propunea promovarea „culturii limbii româneşti şi înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale şi instrumentale din Principat şi spre aceasta formarea unui Teatru Naţional”. În 1836 Societatea Filarmonică a cumparat Hanul Câmpinencii pentru ridicarea edificiului. Locul fiind însă prea mic pentru a se construi pe el un teatru monumental, va fi aleasă locaţia fostului han Filaret şi, după multe tărăgănări, va începe în 1848 construcţia Teatrului Naţional, lucrare finalizată la sfârşitul anului 1852.[1] Aici îşi va desfaşura activitatea  instituţia până în vara anului 1944.
                                                  
                Clădirea Teatrului Naţional din Calea Victoriei distrusă iremediabil de bombardamentele  din zilele de 24 – 26 August 1944

            În urma Actului de la 23 August 1944, când România trecea de partea Naţiunilor Unite, în zilele 24 – 26 august, capitala a fost ţinta bombardamentelor aeriene germane, bombardamente de represalii ce au pricinuit mai multe pagube decât făcuseră în cinci luni  bombardamentele anglo-americane. Aviaţia germană a vizat în principal Palatul Regal, însă au fost lovite din plin casa Bucholtz şi avariată biserica Cretzulescu, în apropiere au fost lovite Ministerul Armatei, Opera, biserica Brezoianu, Casa Meitani, hotelul Princiar, de pe bulevardul Elisabeta, Teatrul Naţional din Calea Victoriei, Ateneul, hotelul şi restaurantul Continental. Studiourile radiodifuziunii din str. G-ral Berthelot, de asemenea.[2]
            După ce a fost distrusă clădirea din Calea Victoriei, teatrul a continuat să funcţioneze în sălile Comedia, Studio din Piaţa Amzei, sălile de festivităţi ale liceelor Sfântul Sava şi Matei Basarab, Cercul Militar, iar după o perioadă îşi va desfăşura activitatea doar în sălile Comedia şi Studio.[3]

Pe locul lăsat viran de Teatrul Naţional a fost construit Hotelul Novotel, inaugurat în 2007 şi a cărui intrare a fost realizată după modelul intrării Teatrului Naţional.

            Lipsa unei clădiri proprii Teatrului Naţional i-a preocupat pe conducătorii comunişti ai României atât de mult încât au făcut demersuri repetate la Moscova pentru a trimite specialişti în construcţia de edificii de cultură. Această acţiune ne este dezvaluită de o notă dată la 22 martie 1950, semnată Clujincescu, înregistrată la Biroul Politic al C.C. al P.M.R. şi transmisă către cunoştinţă în anul 1950 lui Iosif Chişinevski:
            „În legatură cu tehnicienii sovietici pentru construcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, şi anume: Un arhitect specialist în construcţia de teatre, Un inginer specialist în construcţia de scene, Un inginer specialist în probleme de acustică şi Un inginer electrician, s’au facut diferite intervenţii începând din anul 1948.
            Ultima intervenţie a fost facută prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe la începutul lunii August 1949. La 18 August 1949 Ministerului Afacerilor Externe a primit o notă din partea Ambasadei U.R.S.S. din R.P.R., prin care se făcea cunoscut că Guvernul Sovietic va trimite în scurtă vreme aceşti specialişti împreună cu cei ceruţi pentru fizicultură şi sport.
            Problema specialiştilor pentru Teatrul Naţional a figurat şi în lista pe care a înaintat-o delegaţia economică română condusă de tov. Bîrladeanu, cu prilejul tratativelor pentru încheerea noului acord economic cu U.R.S.S.
            După audienţa pe care am avut-o la tov. Lebedev, preşedintele Comitetului pentru  Artă al U.R.S.S., în cadrul căreia am ridicat din nou această problemă împreună cu celelalte privind ajutorul în cadre pentru Ministerul Artelor, am fost întrebat prin Ambasada R.P.R. la Moscova, la ce dată ar fi oportun să sosească specialiştii care pot fi trimişi imediat, adică cei pentru operă şi balet şi un arhitect şi un inginer constructor pentru Teatrul Naţional. Am propus data de 1 Februarie. Cei trei specialişti au sosit la 30 Ianuarie pentru operă şi balet. Cu prilejul ultimei audienţe pe care am avut-o la tov. Bespalov, vicepreşedinte al Comitetului pentru Artă al U.R.S.S., am ridicat din nou problema lor şi am primit asigurări că nu vor întârzia.[4]
            Nota este continuată de o alta, scrisă de mână, în care se precizează că:
            „La data de 18 August 1949 ministerul nostru a primit dela ambasada noastră din Moscova o adresă (No. 345) prin care comunica răspunsul ministerului Afacerilor Externe al U.R.S.S. la cererile noastre repetate şi anume că Guvernul U.R.S.S. a decis să trimeată în R.P.R. specialiştii ceruţi de noi: 3 ingineri pentru construirea teatrului naţional precum şi specialişti pentru construirea studiourilor de cinematografie. Nota verbală prin care ministerul a cerut această aprobare, trimisă ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti au data de Mai 1949 şi revine la notele trimise anterior adică la 19 Ianuarie 1949 şi alte 2 la 31 Ianuarie şi 5 Martie.[5]

                                               
                Teatrul Naţional aşa cum arăta el iniţial în 1973. Se pare că tocmai datorită formei sale de „pălărie” a intrat în procesul de „remodelare”.

            O dată cu decesul lui I.V.Stalin, în 1953, şi promovarea de către Nikita Hrusciov a unei politici de destindere în lagărul socialist, conducerea P.M.R. a iniţiat o poziţie proprie în ceea ce priveşte politica internă dar şi externă. Formulele pe care liderii comunişti români le-au folosit în iniţiativa de distanţare faţă de Moscova au fost neamestecul în treburile interne şi respectarea suveranităţii naţionale. Acţiunile conducerii de la Bucureşti au dus la retragerea trupelor Armatei Roşii şi a consilierilor sovietici, următorii paşi fiind opoziţia faţă de structurile suprastatale ale C.A.E.R. şi ale Tratatului de la Varşovia, eliminarea elementelor fidele Moscovei şi promovarea unui comunism naţional, continuând cu aşa numita „Declaraţie de independenţă” din 1964.


Astfel că Teatrul Naţional a fost ridicat între 1964 – 1973 după planurile arhitecţilor Horia Maicu, Romeo Belea şi Nicolae Cucu, iar de structura de rezistenţă s-a ocupat inginerul Alexandru Cişmigiu. În 1978 s-a hotărât modificarea edificiului atât la exterior cât şi la interior, proces ce a adus clădirea Teatrului în stadiul în care o cunoştem astăzi.[6]
                                                 
            Teatrul Naţional aşa cum arăta după refacerea sa din anii ’80 până în martie 2011

În 2007 a fost iniţiat un proiect cuprinzând expertize şi studii în vederea reabilitării clădirii Teatrului Naţional. În martie 2011 au început lucrările de reabilitare, ce au în prima etapă menirea de a înlătura structura din beton de aproximativ 150 tone adaugăte în 1983 şi care se sprijinea pe zidurile vechi afectând structura de rezistenţă. Teatrul de Operetă „Ion Dacian”, Centrul Naţional al Dansului cât şi depozitul Muzeului Naţional de Artă Contepmorană care funcţionau aici vor primi locaţii noi. Deşi teatrul se află în plină reconstrucţie, se dau reprezentaţii în toate sălile, urmând ca o dată cu înantarea lucrărilor să existe cel puţin o sală care va funcţiona. Durata lucrărilor este estimată la 28 de luni, la finalul cărora va disparea Sala Amfiteatru, dar v-or fi amenajate alte trei săli, dintre care una în aer liber pe terasa căldirii, Sala Studio revenind din administrarea Teatrului de Operetă Teatrului Naţional. Parterul teatrului va deveni un spaţiu multifucţional, foaierele vor fi deschise de dimineaţa până seara ocupate de cafenele, librării şi alte spaţii culturale. Primetrul dintre TNB şi Hotelul Intercontinental, în care în prezent funcţionează o parcare, va fi transformat în parc.


NOTE


[1] George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 523 – 536.
[2] Nicoleta Ionescu-Gură, Bombardamentele anglo-americane şi germane asupra Bucureştiului din anul 1944 în „Bucureşti, materiale de istorie şi muzeografie”, nr.13, Bucureşti, 1999, p. 163 – 167.
[3] http://www.tnb.ro/index.php?page=istoric-tnb
[4] ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, Dosar Nr. 165 / 1950, f. 62.
[5] Ibidem.
[6] http://www.tnb.ro/index.php?page=istoric-tnb




sâmbătă, 4 februarie 2012

Templul Coral


Una dintre cele mai cunoscute şi vizibile sinagogi din Bucureşti este „Templul Coral” situat pe str. Sfânta Vineri, în imediata apropiere a Pieţei Sfânta Vineri. Lucrările la sinagogă încep în anul 1864 şi în 1867 este inaugurată în prezenţa corpul diplomatic străin, a miniştrilor şi parlamentarilor români şi a primarului capitalei, iar rabinul Antoine Levy a ţinut cuvântarea inaugurală. La începutul deceniul al patrulea al secolului trecut au loc lucrări de extindere a templului ce vor adaposti sala de conferinţe, muzeul, arhiva şi biblioteca. Afectată de cutremurul din 1940 şi devastată în timpul rebeliunii legionare, sinagoga va intra în reparaţii în anul 1945, acţiune reluată acum caţiva ani (Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia Lăcaşurilor de cult din Bucureşti, vol.II, Ed.Universalia, 2006).


Despre cartierul evreiesc au scris Raiden si Cristina.

Arhivă blog

Despre mine

Fotografia mea

Sunt pe Facebook

Sunt pe Facebook

Recomand