L.E.: Din inițiativa guvernatorului B.N.R, acad. Mugur Isărescu, monumentul lui Eugeniu Carada a fost refăcut de către sculptorul Ioan Bolborea, reamplasat pe locul inițial și inaugurat la 9 septembrie 2013.
sâmbătă, 25 august 2012
Monumentul Eugeniu Carada
Monumentul Eugeniu Carada
Eugeniu Carada (1836-1910) face parte din
ceea ce se defineşte generaţia post-paşoptistă, a fost secretar al Adunării
ad-hoc din Muntenia, ajutor de primar al Bucureştilor în 1866, în două rânduri
deputat între 1866 si 1872, a pregătit adoptarea Constituţiei după cea belgiană.[i]
Nefiind interesat de funcţii, se deosebea de oamenii politicii ai vremurilor
sale, şi nu numai, cu toate că influenţa sa în cadrul Partidului Liberal era
imensă şi ar fi putut ajunge oricând ministru. El se situa pe o poziţie opusă
obedienţei faţă de Coroană, considerând ca aceasta trebuia folosită ca orice
altă instituţie a statului. A militat pentru Unire, pentru alegerea lui
A.I.Cuza, iar apoi pentru înlăturarea lui, a fost pentru aducerea pricipelui
Carol iar apoi pentru înlăturarea acestuia, fiind republican, participant la
mişcarea de la Ploieşti. A refuzat numirea sa în funcţia de guvernator al
Băncii Naţionale, preferând-o pe cea de director, pentru a nu fi numit în
această funcţie de către Carol I, pe care l-a evitat într-atât de mult încât se
ferea chiar să meargă pe Calea Victoriei pentru a nu trece prin faţa Palatului
regal. Nu s-a remarcat nici ca orator şi nici la demagog, luările sale de cuvânt
din cadrul partidului sau de la B.N.R. erau luări de poziţie punctuale. A
susţinut financiar, din umbră, activităţile culturale ale românilor din afara
graniţelor, finanţând şcoli şi subvenţionând publicaţii (atât ziare cât şi
editarea cărţilor) în Austro-Ungaria dar şi în Basarabia, a plătit amenzi
venite din partea tribunalelor ungureşti, a ajutat la ridicarea de lăcaşe de
cult.[ii]
Pe strada Lipscani, la intersecţia cu strada
Eugeniu Carada din dreptul Băncii Naţionale, a fost amplasată în 1924 o statuie
dedicată lui Eugeniu Carada. La dezvelirea statuii, Liviu Rebreanu a mentionat:
„Şi-a început viaţa cu versuri
şi a sfârşit-o cu poezia cifrelor.”[iii]
Monumentul, care era alcătuit dintr-un mic bust din bronz ridicat pe un soclu
cu basoreliefuri şi figuri alegorice, a fost făcut de Ernest Dubois,[iv]
fiind un alt monument dispărut în perioada comunistă.
L.E.: Din inițiativa guvernatorului B.N.R, acad. Mugur Isărescu, monumentul lui Eugeniu Carada a fost refăcut de către sculptorul Ioan Bolborea, reamplasat pe locul inițial și inaugurat la 9 septembrie 2013.
L.E.: Din inițiativa guvernatorului B.N.R, acad. Mugur Isărescu, monumentul lui Eugeniu Carada a fost refăcut de către sculptorul Ioan Bolborea, reamplasat pe locul inițial și inaugurat la 9 septembrie 2013.
Pentru mai multe monumente dispărute aici.
NOTE
[i] Adrian Cioroianu, Despre cele trei dileme ale lui Eugeniu
Carada
în „Istorie
şi Civilizaţie”, Anul II, nr. 15/Decembrie 2010, pp. 46-51.
Anul II, nr. 15/Decembrie 2010, pp. 42-45.
[iv] Grigore Ionescu, Bucureşti, ghid istoric şi artistic,
Editura pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, p. 170.
luni, 20 august 2012
Monumentul I.C.Bratianu
Monumentul I.C.Bratianu
Una dintre
personalităţile emblematice ale politicii româneşti este Ion C. Brătianu
(1821-1891), unul dintre fondatorii Comitetului revoluţionar din Ţara Românească (mai 1848), secretar al Guvernului
provizoriu şi sef al Poliţiei Capitalei. După înfrângerea Revoluţiei se refugiază
la Paris , unde
va derula o intensă activitate de susţinere a cauzei naţionale a românilor pe
lângă cercurile politice franceze. Se reîntoarce în ţară în 1857 şi va fi ales
deputat în Adunarea ad-hoc (iunie 1857) şi Adunarea Eclectivă (ianuarie 1859)
care îl va alege pe A.I.Cuza domn al Ţării Româneşti, pentru ca apoi să facă
parte din aşa-numita Monstruasa coaliţie,
care a impus abdicarea lui Cuza, nefiind de acord cu tendinţele autoritare ale
acestuia. I.C.Bratianu a avut un rol foarte important în aducerea principelui
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
fiind primul demnitar român care l-a întâlnit la Düsseldorf. A fost deputat în
Adunarea Costituantă care l-a
proclamat pe principele Carol domnitor al României.
Dar trei ani mai târziu se
va implica în mişcarea antidinastică, cunoscută sub numele de Revoluţia de la Ploieşti din 1870, în
urma căreia va fi arestat ca
autor moral şi judecat la Târgovişte, însă va fi găsit nevinovat şi
achitat. Membru Fondator al Partidului Naţional-Liberal (1875), co-preşedinte
al acestuia până în 1882-1883 şi
preşedinte până în 1891, a îndeplinit aproape toate funcţiile de ministru
începând din 1866 şi a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştrii
(prim-ministru) între 1876 – 1888 (cu o întrerupere în aprilie-iunie
1881), cea mai lungă guvernare din istoria României moderne,
perioadă în care a dus o politică de desăvârşire, consolidare şi modernizare a structurilor social-economice,
politice şi culturale ale societăţii româneşti, în acelaşi timp cu proclamarea independenţei (1877-1878), a
Regatului României (1881) şi a orientării politicii externe româneşti către o alianţă cu Puterile
Centrale.[i]
Piata I.C.Bratianu
Piata I.C.Bratianu
La întretăierea bulevardelor Carol - Elisabeta
cu strada Colţea (astăzi B-dul I.C.Brătianu) a fost amplasat în 1903 monumentul
lui I.C.Brătianu, ridicat prin suscripţie publică, al cărui sculptor a fost
Ernest Dubois. În vârful monumentul era înfăţişat, în picioare, Ion C. Brătianu,
alături de figura alegorică a României încoronate, arătând cu mâna dreaptă către
nord. Mai jos, pe piedestal se alfa România Nouă, reprezentată printr-o femeie
tânără ce rupe lanţul robiei (1877), iar pe partea opusă, România muncii,
reprezentată printr-o femeie cu doi copii, ofera lui Ion Brătianu laurii
recunoştinţei. Pe postament se aflau două altoreliefuri, unul reprezentându-l
pe Ion Brătianu în 1848 vorbind naţiunii, celălalt pe Prinţul Carol salutat la
sosirea sa în România de Ion Brătianu şi de popor. Pe soclul larg, în cele
patru colţuri se afla câte o femeie aşezată în atutudini deosebite.[ii]
Monumentul a fost demolat în 1948, iar refacerea acestuia a fost aprobată
de Consiliul General al Municipiului Bucureşti în şedinţa din 30 ianuarie 2014,
în prezent fiind în curs de realizare în vedera reamplasării pe locul iniţial,
concursul de soluţii fiind câştigat de sculptorul Ionel Stoicescu. Atât din
punct de vedere al propunerii compoziţionale, al numărului de personaje cât şi
al dimensiunilor, monumentul lui Ion C. Brătianu era o noutate absolută în
Bucureşti, nefiind întrecut până în prezent de niciun alt monument realizat de
un singur sculptor.
Aceeasi piata la o distanta considerabila de timp
Monumentul trebuia să fie inaugurat la 1 decembrie 2018, cu ocazia centenarului Unirii, apoi la 10 mai 2019, de ziua României în timpul regalității, apoi la 29 septembtie 2019, de ziua Bucurestilor și în final, la 10 octombrie 2019, dar căderea guvernului Dancila a zădărnicit și aceasta acțiune.
Monumentul a fost inaugurat în final la 26 noiembrie 2019.
Pentru mai multe monumente disparute aici.
NOTE:
Monumentul a fost inaugurat în final la 26 noiembrie 2019.
Pentru mai multe monumente disparute aici.
NOTE:
[i] Nicolae C. Nicolescu, Şefi de stat şi de guvern ai României
1859-2003,
Mică enciclopedie, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 181-187.
Mică enciclopedie, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 181-187.
[ii] Grigore Ionescu, Bucureşti, ghid
istoric şi artistic, Editura pentru Literatură
şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, pp. 103-104.
şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, pp. 103-104.
sâmbătă, 4 august 2012
Bucurestii de la Orasul lui Bucur la Micul Paris
„Bucurescii sunt credincioasa espresiune a Naţiunei (10 mai 1868) ... Urăm acestui iubit oraş, în care se concentrară tot ce sufletul nostru a simţit pe pământul românesc ... se flă cea mai preţioasă podoabă a Regatului (22 martie 1881).” Carol I, Regele României
La 20 septembrie 2009 se sărbătoresc
550 ani de atestare documentară a Bucureştilor. Despre întemeierea oraşului legenda
ne vorbeşte despre un cioban pe nume Bucur ca fondator al Bucureştilor. Insă
cercetările arheologice au scos la iveală nenumărate vestigii care mărturisesc
că încă din cele mai vechi timpuri aici se găsesc urme constante de locuire,
formându-se în această arie, pe malurile râurilor Colentina şi Dâmboviţa, o
mulţime de sate.[1] Prezenţa
omului pe aceste meleaguri este atestată încă din paleolitic, având
continuitate până în perioada migraţiilor şi după.
Prima atestare documentară a
Bucureştilor este cea a lui Vlad Ţepeş din 20 septembrie 1459 printr-un hrisov
dat în limba slavă „în cetatea Bucureşti” prin care întărea lui Andrei cu fiii
săi, lui Iova, lui Drag şi unui al patrulea, al carui nume nu se mai poate
citi, proprietatea lor, scutindu-i totodată de dări şi „slujbe”.[2]
Cetatea a fost preferată şi de alţi domnitori munteni precum Radu cel Frumos,
Basarab cel Tânăr, Vlad Călugarul, Mihnea cel Rău. In timpul domniei lui Mircea
Ciobanul, Bucureştii au fost „îngrăditi cu lemne mari ( trunchiuri ) de
stejar”, după cum ne relatează un cronicar sas, lucrare ce a fost executată din
porunca domnitorului. „Zidurile acestui oraş sunt trunchiuri groase de copaci,
înfipte în pământ unul lângă celălat şi legate împreună prin grinzi de-a
curmezisul, prinse de zisele trunchiuri prin cuie lungi şi groase de lemn”.[3]
In 1659, o dată cu înscăunarea lui
Gheorghe Ghica, Bucureştii devin singura capitală a Ţării Româneşti, iar în
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza capitala Principatelor Unite, la 24
ianuarie 1862.[4]
Oraşul se tranforma radical în
timpul lui Carol I, perioadă în care Bucureştii capătă o nouă înfăţişare dar şi
numele de „Micul Paris”. Astfel că o mare parte din clădirile importante ale
capitalei au fost finalizate în acea perioadă. Pe locul vechiului local de la
Sfântul Sava se va construi Palatul Universităţii, care trebuia să fie Palatul
Academiei, între 1857 – 1869, avându-l ca arhitect pe Alexandru Orăscu.
Universitatea a fost înfiinţată prin Decretul din 7 iulie 1864 a lui Alexandru
Ioan Cuza. La 14 decembrie 1869 se inaugurează oficial Universitatea din
Bucureşti, în prezenţa principelui Carol I şi a pincipesei Elisabeta. Când a
fost inaugurată, în această clădire fiinţau patru facultăţi, Şcoala de Arte Frumoase,
Muzeul Monumentelor Istorice, Pinacoteca şi Senatul.[5]
In faţa acestuia va fi dezvelită la 8/20 noiembrie 1874 statuia lui Mihai
Viteazul, tot în prezenţa domnitorului Carol I. Aceasta a devenit o statuie
simbol, prin faţa căreia se vor desfăşura de acum înainte defilări, în special
de ziua naţională, 10 mai.[6]
In 1882 a fost construită clădirea
Monitorului Oficial din faţa parcului Cismigiu ( astăzi este sediul Arhivelor
Statului ). Clădirea Ministerului de Finanţe de pe Calea Victoriei va fi
ridicată în 1883.
In
aceeaşi perioadă va fi construită partea centrală a Palatului Regal.[7]
Ateneul român, construit
parţial între 1886 - 1888, după planurile arh. A. Galleron, pe fundaţiile
manejului din Grădina Episcopiei, edificiu eclectic de inspiraţie franceză.
Lucrările fiind fost reluate în 1893. Ateneul are o sală mare de concerte cu o
capacitate de 1.000 locuri. O parte din fondurile necesare construirii acestuia
a venit de la populaţie în urma îndemnului: "Daţi un leu pentru
Ateneu!".[8]
Alte clădiri destinate
învăţământului vor fi Ministerul Instrucţiunii Publice ridicat în 1887, Liceul
Lazăr în 1889 sau clădirea Şcolii de Comerţ în 1890. Palatul Ministerului de
Agricultură şi Domenii şi Palatul de Justiţie vor fi inaugurate în 1895. Lângă
Ministerul de Finanţe va fi ridicată în 1898 clădirea Curţii de Conturi.[9]
Una dintre cele mai reprezentative
şi mai cunoscute clădiri din Bucureşti este cea a C.E.C.-ului. Construită pe
locul unde fusese cândva Mănăstirea şi Hanul Sfântul Ioan cel Mare. Clădirile
hanului, care se aflau în ruină încă din 1852, au fost demolate, foarte
probabil, înainte de anul 1875, când a fost dărâmată biserica Sfântului Ioan.
Dorinţa lui Alexandru Ioan Cuza „de a se putea dota ţara cât mai în grabă cu o
asemenea folositoare instituţie” s-a materializat în Legea de înfiinţare emisă
în decembrie 1864. După ce a funcţionat mai întâi în sediul Ministerului de
Finanţe şi apoi în clădirile hanului Şerban Vodă, în 1869 se ia iniţiativa
construirii unei clădiri, lucrare ce va începe in 1875. Insă amploare deosebită
a activităţii Casei de Depuneri a dus la luarea deciziei de demolare a clădirii
şi construirii unui nou palat. Astfel că lucrările la noul sediu al C.E.C.-ului
vor demara în 1896 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau,
antreprenor al cladirii fiind ing. şi arh. N. Socolescu şi au durat până în
1900.[10]
Palatul Poştelor, a fost început în
1896 şi terminat la finele anului 1900, fiind situat peste drum de clădirea
Casei de Depuneri, pe Calea Victoriei, pe locul unde fusese Hanul Constantin
Vodă. Construit după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu, aici a fost sediul
Poştei centrale până în anul 1970. El găzduieşte astăzi Muzeul Naţional de
Istorie al României, dar şi Muzeul Filateliei. Faţada acestui palat seamănă cu
faţada Palatului Poştelor din Geneva.[11]
Banca Naţională a României, construită
în urma „Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi de circulaţiune”
promulgată la 17 aprilie 1880, a fost construită între 1882 – 1890 după
planurile arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron pe locul fostului han
Şerban Vodă. Motivele care au întârziat finalizarea lucrărilor au fost diverse:
declanşarea războiului sârbo-bulgar, organizarea licitaţiilor pentru
achiziţionarea materialelor sau încredinţarea lucrărilor, capriciile vremii.[12]
Poziţionat cu faţada principală către strada Lipscani, construit în stil
eclectic de factură academică, palatul Băncii Naţionale are un parter înalt şi
două niveluri, cu traveea centrală a intrării marcată de ordonanţa celor patru
coloane corintice, având către cele două colţuri câte două nişe, delimitate de
coloane ionice, în care sunt amplasate cele patru statui ce reprezintă
Agricultura, Industria, Comerţul şi Justiţia, realizate de sculptorul Ioan
Georgescu.[13]
La
mică distanţă de Banca Naţională se afla Biblioteca Naţională a României,
funcţionând în fostul sediu al palatului Camerei de Comerţ şi Industrie /
Bursa. Palatul Camerei de Comerţ va fi construit în baza Legii din 26 februarie
1906 pe „locul Statului din colţul ce-l face strada Doamnei cu strada Vestei (
azi Ion Ghica ), rămas viran pe urma dărâmării fostei clădiri a Clucerului
Bărcănescu, unde odinioară fusese asezat Senatul Ţării şi mai la urmă stătuse
Administraţia Poştelor”.[14]
Clădirea va fi gata în 1910, fiind realizată pe baza proiectului arhitectului
Ştefan Burcuş, proiect câştigator al concursului internaţional de arhitectură
organizat în 1907 special pentru aceasta construcţie.[15]
Palatul este construit în stil baroc, cu frontoane rotunde, cornişe întrerupte,
mansarde cu lucarne, decoraţie excesivă, având intrarea principală, pe colţ, cu
balconul curb cos în consolă peste care dominã un arc în plin centru,
asemănător cu cel al Casei de Depuneri.
A fost apreciat de critica vremii ca fiind „un monument de o majestate simplă şi frumoasă cu o faţadă grandioasă,
clasică şi vie”.[16]
Pe bulevardul
Kisselef şi în Piaţa Victoriei au fost finalizate clădirile
Institutului Geologic şi a Muzeului de Istorie Naturală în 1906. După ce a avut mai multe locaţii timp
de 70 ani, în
1904 încep
lucrările
la actualul imobil al Muzeului de Istorie Naturală ce îl avea ca director pe Gr.
Antipa. Va fi finalizat doi ani mai târziu, iar în 1908 are loc inaugurarea
oficială
în
prezenţa
lui Carol I, a prinţului Ferdinand şi a prinţesei Maria. A suferit de pe urma cutremului din
1940 dar şi
a raidurilor aeriene din 1944 intrând în reparatţii va fi deschis publicului în 1949.
Noi renovări
în
1957 şi
1977 şi
apoi între
1997 - 2006 au avut loc o nouă serie de reparaţii. Acum
muzeul este închis pentru noi reparaţii.
După planurile arh. Petre Antonescu
se va construi între 1906 - 1910 Ministerul Lucrărilor Publice, pe Bulevard
vis-a-vis de Gradina Cismigiu, un impunător palat, în stil neoromanesc, ce
adăposteşte astăzi Primaria Capitalei.[17]
Lucrarea de mari proporţii prin care
oraşul s-a dezvoltat în această perioadă a fost consolidată de lucrările de
rectificare a cursului râului Dâmboviţa. Intre 1880 - 1883 cursul râului este
amenajat, se asanează lunca, se adânceşte albia, în vederea dezvoltării unei
reţele de canalizare pentru preluarea apei menajere şi de ploaie. In 1889
existau 12 poduri peste Dâmboviţa: 7 din piatra şi 5 din fier.[18]
Au
fost apoi construite noi artere de circulaţie şi lărgirea celor existente. In
acest sens trebuie amintit atât lucrările a două bulevarde ce taiau oraşul de
la Vest la Est şi de la Nord la Sud, cât şi trasarea unei aşa numite „şosele”,
după modelul „bulevardelor de centură” din Paris, marcând în acea perioadă
limita construită a oraşului. [19]
In
ceea ce priveşte circulaţia feroviară trebuie amintită prima gară din Bucureşti,
anume Gara Filaret, prima linie de cale ferată Bucureşti – Giurgiu fiind
inaugurată la 19/31 octombrie 1869.[20]
La
10 septembrie 1868 se pune piatra de temelie a Gării Târgovişte în prezenţa lui
Carol I şi care a fost amplasată pe un loc ales de domnitor. Construită între
anii 1869 - 1872, Gara de Nord are o arhitectură inspirată din cea a Gării de
Nord din Paris şi a purtat denumirea de Gara Târgoviştei ( pentru că artera
numită astăzi Calea Griviţei se numea pe vremea aceea Calea Târgoviştei ) până
în 1888, de când are actuala denumire. Schimbarea denumirii a fost impusă de
darea în folosinţă a liniei Titu – Târgovişte în 1884, apărând astfel gara
oraşului Târgovişte, pentru a nu se crea confuzii. Intr-o perioadă scurtă de
timp, Gara Filaret îşi pierde importanţa în favoarea Gării Tâgovişte. Importanţa transporului feroviar a făcut ca
în 1880 să se execute modificări şi extinderi ale Garii Târgovişte. [21]
NOTE
[1] Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti,
Editura Vremea, Bucureşti, 2004, p. 5.
[2] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Editura sport-turism, Bucureşti, 1979, p. 52.
[5] Cornel Constantin Ilie,
“Intituţii de învăţământ” ” în Oraşele României – Sfârşitul secolului XIX
începutul secolului XX, Bucureşti 2008,
p. 38.
[6] Radu Coroamă, “Monumente
de for public” în Oraşele României – Sfârşitul
secolului XIX începutul secolului XX,
Bucureşti 2008, p.19.
[8] Ginel Lazăr, Manuela
Tăbăcilă, “Teatre, societăţi şi asociaţii culturale” în Oraşele României – Sfârşitul secolului XIX începutul secolului XX, Bucureşti 2008, p.
46.
[10] Ionel Ioniţă, “Palatul
Casei de Economii şi Consemnaţiuni” în Materiale
de istorie şi muzeografie, nr. XV, Bucureşti, 2001, pp. 79 – 81.
[12] http://www.bnro.ro/Vechiul-palat-BNR--1064.aspx
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)